si inca o meditatie utila: https://www.youtube.com/watch?v=wyTmkAShAzs

va recomand: https://www.youtube.com/watch?v=9uuiAUDNRoo

una dintre meditatiile mele: https://www.youtube.com/watch?v=p6_2kleA4J4

am trait suficient incat sa apuc tot felul de aberatii si de idei care de care mai traznite, si sa ajung la niste concluzii mai mult sau mai putin adevarate.... 1. energia si informatia sunt, in esenta, unul si acelasi lucru ("cuvantul creator") - energia, prin definitie, se misca, face ceva, deci "stie" ce are de facut, ceea ce inseamna o anumita informatie; la fel, orice informatie are nevoie de un suport material, pe care sa "stea" (creierul care sa o gandeasca, foaia pe care sa fie scrisa, cd-ul pe care sa fie inscriptionata etc.), atomii s-a descoperit ca in final, sunt energie, deci informatia are nevoie de suportul energetic.... trageti si singuri concluzia, ce inseamna sa auziti "energie neinformata" (mie-mi suna ca sintagma religioasa "crede si nu cerceta", deci fi prost si lasa-te condus cu turma, ca vitele la abator) 2. creierul tine minte tot, ca tocmai de aceea se face si terapia prin hipnoza, in cazul in care anumite amintiri sunt blocate datorita unor traume; cu alte cuvinte, constiinta cuiva tot aduna, creste, invata. La fel, s-a demonstrat ca la moartea cuiva, dispar un anumit nr de grame si se produce o descarcare electro-magnetica, deci un transfer energetico-informational; pe baza declaratiilor celor cu morti clinice, care coincid la marea majoritate, s-a tras concluzia de catre cercetatori ca.... sufletul / constiinta cuiva pleaca din corp la moarte si se duce...unde are treaba! deci, daca aduni suficienta informatie/energie la constiinta matale, poti face la fel ca multi altii, sa iti amintesti vieti anterioare sau viitoare chiar, constient sau prin hipnoza aia minunata de e la moda acum - regresia! va dati seama cum infloresc neuronii mei cand aud intelepciuni cu involutia spirituala - suna exact la fel cu "s-a nascut barbatul fara penis, testicule sau alt sistem de reproducere, dar suntem ferm convinsi ca e barbat, ca in astral isi are toate bijuteriile, asa ne-o iesit noua la ghicitul cu sarma!" 3. trezirea spirituala inseamna acceptarea constiintei de sine, adica sa incepi sa intelegi ce vrei tu si sa faci ce vrei tu, sa fii tu insuti, indiferent de mediul si presiunea celor din jur; daca va preocupati de ce zice lumea, compromisuri, asa se face, superstitii etc., nu inseamna ca va acceptati constiinta de sine, ci ca dati altora dreptul de decizie in viata voastra. Trezirea asta spirituala se face in 2 moduri, diametral opuse ca spectru al constiintei, exact ca orice metode de educare a constiintelor umane: placere sau durere (recompensa sau pedeapsa). Adica, ori faci ce-ti place si esti fericit, si atunci ajungi intr-un mod armonios "sa te manifesti pe tine" (asta e expresia cea mai des vehiculata), ori aduni atata furie pana cand turbi de nervi si zici: "HOOOOOO! Ajunge! Acum e randul meu, sa mai fie si cum vreau eu!". Evident, pana la acel moment, pana si "iubirea" sau "furia" sunt exprimate tot dupa "asa se face...."; normal, daca nu stii de curul tau ce vrei, vrei ce vor altii sau vezi ca fac altii, si evident ca urli, ca altii, cat te tin bojocii, ca tu esti cel mai tare din parcare! 4. cata vreme iti functioneaza neuronii, emiti o energie electro-magnetica; deci ai "lumina" ta. Acuma, se pune problema dogmatica daca ai lumina proprie, sau o furi de la altii. Asta intra tot la partea cu constiinta aia meseriasa.... si cum stomacul dicteaza la tare multi, explicam in comparatie cu papica.... In mod normal, te duci la magazin si-ti cumperi paine, ca sa poti manca, ca asa se face; daca e sarbatoare (sau alt eveniment) si sunt toate magazinele inchise, ce faci?! Iti tai venele, ca sa nu mori de foame?! Mergi si furi sau cersesti de la vecinul, nu?! Aia inseamna sa iei din lumina altora.... adica vampirism energetic, sau in termeni de constiinta: ala mi-e dator sa-mi rezolve mie problemele, ca asa am io chef si mi-e lene sa ma misc singur, sa pun mana si sa fac eu, e mai comod sa stau de parazite in carca lui! Unul care a apucat sa invete cate ceva, gaseste alte solutii: framanta aluat si isi face paine, care o sa fie mult mai gustoasa si mai sanatoasa decat cea plina de e-uri din magazin, sau isi face orez, taitei, macaroane, mamaliga, cartofi fierti sau copti, placinte, langosi sau alivenci - amidonul e baza la toate! Pentru individul asta, nu mai e nici o tragedie, ba mai poate invata si pe altii cum sa traiasca fara sa flamanzeasca, dand dovada ca e "om bun", isi afiseaza cu incredere lumina proprie (le lumineaza mintile). Poti cersi cu mana intinsa si sa traiesti din mila unor astfel de oameni, daca nu te descurci singur, dar aia nu inseamna ca le poti fura lumina proprie, ca doar nu le decupezi jumatate din creier, sa nu mai poata gandi! 5. mai e o moda des promovata de maestrii spirituali specializati in vampirizari energetice: furatul! Ca marlanii, lovesc si fura! Asa au impresia ca ei cresc spiritual, ca aduna putere si cunoastere, lumina interioara, suflet si ce mama lor de cretini si-or mai imagina ei acolo. Asa au impresia ca le fac rau celor pe care-i fura si ca alora le scade lumina proprie, sau ca le-o fura de tot etc. Repet, daca tu vii si-mi furi painea, mi se rupe! Nu flamanzesc io din asta! O sa pun mana si-o sa-mi coc paine, placinte, sau gatesc orez, taitei, macaroane, mamaliga etc. Daca esti fericit cu firimiturile de la masa mea nu inseamna decat ca am avut io mila de tine si te-am lasat (ti-am dat dreptul de decizie sa-ti iei ce pofteai) sa nu crapi de foame! Nu eu depind de tine, ci tu de mine! Nu sunt io mai prejos ca te-am suportat, nici nu esti tu mai presus ca ramai in stadiul de handicapat mental si social, sau ca sa zicem mai frumos, stadiul de goanga pe care-or s-o striveasca bocancii celor ca mine cand vor decide ca s-au saturat de paraziti si se vor apuca de facut curatenie! in termenii vostrii, ii ziceti karma, ca se intoarce roata, drept divin si legi divine.... 6. si inca una la fel de meseriasa, capacele! Adica blocajele energetico-informationale, prin diverse metode... intunericul inghite lumina, din luminos devii intunecat bla bla bla. Cat de cretin poti sa fii ca sa sustii asa ceva?! Ajungem la aceasi faza cu furatul painii, ai impresia ca asa o opresti pe "victima" sa manance! Daaaa, daca e o persoana tampita de lene sau lacomie ca tine, ai dreptate! Face foamea pentru ca nu stie sa se descurce, si va face foamea pana cand va invata sa isi gateasca. Dar cata vreme stie ce poate sa faca, si nu-i e lene sa puna mana si sa faca, nu ai cu ce sa o incurci! Singurul mod in care ii poti face rau e daca traieste din furat, ca tine, daca n-ar avea lumina proprie ci ar fura munca altora... pentru ca altfel, fie intunericul cat de dens, si lumanarea oricat de mica si de sfrijita, daca are un pic de lumina, tot o sa lumineze! Cata vreme are propria ei lumina (constiinta), va lumina in orice intuneric, in orice iad i-ai crea, pentru ca poate, pentru ca asta e / a devenit!

Seminarii reiki

La fiecare 2 saptamani, duminica, intre orele 10 si 12, tinem seminarii si cursuri la cabinetul de la P-ta Unirii, str. Splaiul Unirii, nr. 2J, et.2, ap. 10. Taxa de partcicipare: 20ron/pers. Relatii suplimentare la telefon: 0746810189. Date calendaristice pentru seminarii: 24 martie, 7, 21 aprilie, 12 (amanam cu o saptamana, din cauza Pastelui), 26 mai, 2, 16, 30 iunie etc.

Am fost la festivalul de terapii alternative si naturiste; mi-am facut poze la aura, inainte si dupa activarea simbolurilor de Veritas in aura. Rezultatele, mai jos: - dupa activarea simbolurilor:

Seminar Veritas-reiki Pe data de 21 ianuarie, orele 18:30 - 20:30, tinem seminar pe tema: Proiectii psihoenergetice, atac si protectie psi. Locatia este aceasi ca si la curs, la cabinetul de la P-ta Unirii, vis-a-vis de seminar, pe Splaiul Unirii, nr. 2J, et.2, ap. 10. Taxa de participare: 20ron. Detalii suplimentare la tel: 0746810189

CURSURI VERITAS REIKI

Sambata, 8 decembrie, orele 16-18, organizam cursuri (cu acordaje) de Veritas Reiki. Taxa de participare: 100ron Informatii suplimentare: 0746810189 Locatia: vis-a-vis de Tribunalul de la P-ta Unirii

I have a dream!

Voi incepe ca mai toate "geniile" politice din ultimele secole: I have a dream! Deci, io am avut un vis... Mama ma tara dupa ea, destul de furioasa, intr-un loc asemanator cu cel unde ea copilarise, dar erau locuintele mai mari, mai modernizate, spatiu mai mult... intr-un grajd, era bunica mea foarte mandra, mulgea vacile cu aparatura... si atunci mi-am dat seama ce cautam io acolo! Bunica mea era tare preocupata sa-si aranjeze viata urmatoare, urmand sa se nasca in curand. M-a pufnit rasul privind-o, caci inca nu reusise sa se debaraseze de propria imagine de sine, aia de baba imbracata in toale negre, ponosite si cu naframa pe cap! Asta mai avea pe lista cu de facut, sa-si modifice aspectul... Mi-am dat seama ca tot ce era acolo, dpdv material, erau visele ei de munteanca saraca, care-si dorea un pic mai multe acareturi, copii mai putini - doar vreo 4 in loc de 10: mama, matusa Lenuta, Gasia (casatorita cu un unchi) si un barbat pe care nu l-am recunoscut. Io si fiu-meu apaream la ea in vizita, cand era/va fi deja batrana, dar de data asta ca rude prin alianta: nora actualei mele mame de acum. M-a amuzat nitel cum "se aranjau" lucrurile si am inceput sa ma plimb in jur, spre granita teritoriului... am ajuns la un fel de curte si grajduri aparent parasite, cu mai putina viata, si un caine negru foarte foarte batran intr-o cusca din care abia ii iesea capul. Dupa obiceiul copilariei, desi mi-am dat seama ca era o idee proasta din start, am vrut sa-l mangai si sa ma joc cu el, chiar daca-mi veneau imagini cu acel caine muscand mii de oameni si tinandu-i imobilizati acolo, in lumea lui... Catelul si-a ridicat capul, s-a uitat la mine f serios, luuuung si tot ce puteam gandi era: "asta-i nebuna, cum sa stea aici si sa se joace cu mine, Cerber?!" In secunda urmatoare imi piuie un aparat micut pe care nici nu stiam ca-l am la mine, il iau din buzunar si vad cuvintele care derulau pe pager... un anumit colonel din sri se prezenta civilizat si ma avertiza serios sa ma intorc acasa, ca ei nu ma mai gasesc pe radar... Privind prin ochii lui Cerber, l-am vazut pe domnul respectiv langa cateva calculatoare, impreuna cu 5-6 colegi, monitorizandu-mi telefoanele si internetul, de parca ar fi fost cine stie ce joc interesant din viata mea si abia asteptau sa fac miscarea urmatoare... Ce naiba vrea asta de la mine?! De ce mi-a scris?! Amicul Cerber mi-a facut imediat fir direct cu mintea colonelului, era preocupat sa-si puna bideu acasa, pentru nevasta si baietelul lui cel obraznic, si apoi era multumit de realizarile lui, io il scrofaleam ca ce treaba are cu mine, cum adica nu-s acasa?! El stie cat am muncit eu in ultima perioada la casa, ca am zugravit, am facut dezinsectie, am cumparat mobila si am asamblat-o cu ajutorul lui fiu-meu, mai am inca de munca, de ce ma deranjeaza?! Dobitocul, in continuare, insista sa ma intorc acasa si sa ma pregatesc serios sa ma intalnesc cu el sau altul dintre ei... Si m-am trezit razand! Dintr-o data au inceput sa se clarifice multe necunoscute din viata mea. Ma gandeam la mama mea, careia de ani de zile am impulsul s-o intreb: dar pe mine m-ai infiat?! Dupa visul acesta insa, era clar: uite la ea ce vizionara e! S-a pregatit din timp ca sa fie soacra legendara! Mi-am adus aminte de teoriile mele, pe care le expuneam de zor in ultima perioada: totul e materializat de constiinta. De aceea, nu exista propriu-zis involutie: cat traiesti, tot inveti cate ceva, activ, prin viata si experientele tale, sau pasiv, privindu-i pe ceilalti... tot aduni informatie, iti creste constiinta cu incetul... unde tot aduni, nu are cum sa scada! Desigur, in unele vieti poti sa-ti blochezi o anumita parte din informatii, exact la fel cum o fac cei care au parte de un soc psihic si fac amnezii, temporare sau nu. E o forma de autohipnoza, de negare, din diverse motive si intotdeauna, cu un scop foarte precis, in functie de necesitatile individului. Dintr-o data, dupa acest vis, mi-era evident si faptul ca iti creezi viata urmatoare in functie de ceea ce iti doresti mai mult in aceasta, facand de pe acum legaturi puternice cu ceea ce te asteapta in viitor - de unde si asa-zisa lege a karmei! Daca tu pui pasiune / suflet in lucruri si actiuni nocive, constiinta ta ramane cu aceasta pasiune bolnava si va cauta sa isi implineasca visele morbide, cautandu-si propria armonie... Divinitatea nu iti neaga dreptul de alegere, dimpotriva, iti ofera toate sansele sa-ti implinesti propriile vise, sa traiesti cat mai armonios, totul depinde de nivelul tau de constiinta... de ceea ce iti doresti si ce alegi singur, din suflet, fara sa te impinga nimeni de la spate... nu e vorba de nici o lege a iubirii sau a karmei, ci de ceea ce alegi tu, unde decizi tu sa pui suflet! Pentru ca, sa fim sinceri, doar acolo unde pui suflet reusesti sa schimbi ceva, deci lumea intreaga! Si e normal sa fie asa! Pentru ca doar atunci iti pasa! Doar atunci vrei cu adevarat sa se intample ceva! Ma amuza ideea cu noul meu prieten, Cerber, si faptul ca, atat de dragut, mi-i aratase pe unii dintre cei care si-au bagat coada-n viata mea, ca sa-mi faca probleme, fara sa-i deranjez propriu-zis cu nimic... Mi-am adus aminte ce patisem la 11 ani, cand imi doream din tot sufletul sa mor, ca nu mai puteam suporta si motivele pentru care am decis sa ma intorc inapoi, exact ca acum, dupa acest vis. Luasem somnifere din 2 cutii si am stat treaza toata noaptea privind peretii si asteptand sa adorm - asta ca sa se priceapa cat de puternic era stresul meu de atunci! Am inteles unde hotarasem eu sa pun suflet, sa schimb tot raul pe care altii mi-l fac mie, sa ma folosesc de experientele mele traumatizante pentru a-i ajuta pe altii sa nu ajunga chiar pana acolo, razbunandu-ma pe viata mea pe care o urasc de atata timp! Toate terapiile si ajutorul dat altora pana acum a fost acest tip de victorie: "daca io aveam viata la fel de usoara, acum mi-era mult mai bine decat celor care-mi cautau sfatul, pentru ca uite cat de usor ma descurcam... na ca aici nu te las sa distrugi atat de mult ca-n viata mea!" Deci acolo puneam eu suflet, acolo voiam eu sa fac schimbarile, cautand un strop de dreptate, liniste si fericire! Acum am inteles de ce toate fantomele astea care-si baga nasul in viata mea se prapadesc de ras cand dau cu ochii de mine. Privind din afara, si io as face exact la fel! In mod normal, ar fi trebuit sa fi crapat de mult.... sau ulterior, la toate "cadourile" primite pe parcurs, ca nu degeaba au insistat atatia doctori pe ideea aceasta! Dar io, desteapta foc, m-a mancat in cur sa ma imprietenesc cu ingerii mortii - Azrael, Cerber, sa le cer ajutorul si sa ma joc... Asa ca tot raul trimis spre mine, toata acea energie si constiinta negative, le-am luat la gramada, le-am trecut prin filtrul constiintei mele si m-am apucat sa schimb ceva, sa fac altundeva sa fie mai bine, folosindu-ma de forta celor care au fost atat de "binevoitori" sa-mi futa viata! Avea dreptate Adinuta cand imi zicea ca asa am io un talent sa-mi atrag necazurile! Pai uite de aia! Avea dreptate Damian cand imi zicea ca, oricat m-as infuria pe cei care vor sa-mi faca rau datorita nu stiu caror profetii, tocmai asta ma tine-n viata. Am inteles de ce atunci cand ma infurii la culme, dintr-o data nu mai simt nici o emotie negativa si incep sa ma distrez, sa fac ce-mi trece prin cap, sa fiu io! Intr-adevar, chiar daca acum as muri, nu as avea ce sa regret, dupa ce sa ma traga ata ca am lasat in urma (evident, cu exceptia responsabilitatii parintelui pentru copil, dar mai devreme sau mai tarziu, ruptura aceasta tot va fi, e un fapt natural!). Am inteles de ce am avut viziunea discutiei cu Dumnezeu, cand imi zicea ca eu vreau sa fiu fericire pura, si cand m-am infuriat ca-si bate joc de mine, ca toti oamenii vor sa fie fericiti, mi-a aratat imaginea cu lumina care iesea din pieptul meu si aprindea lumini similare in alti oameni, care erau apoi fericiti... Am inteles de ce Strajerii mi-au intrat in alt vis si mi-au explicat finut ca io am avantajul modificarii moralitatii altora, ca asa schimb io lumea... Pentru ce-a fost si este in viata mea actuala, evident ca nu prea se merita efortul, dar... ca sa adun toata rautatea aia, sa le dau cu tifla peste nas la marlani si sa fac tot cum vreau io si voiam de la bun inceput... no aia da! Pentru prima data de cand ma stiu, am incetat sa-mi mai urasc viata si chiar sa-mi placa de ea. Am inteles ca e unealta prin care ma pot distra si sa fac ce-mi doresc din tot sufletul: sa fiu fericita cumva, chiar si in ciuda altora. Pentru ca nici de-a naibii n-o sa renunt vreodata si n-o sa le dau satisfactie! Nu de orgoliu sau ambitie, ci pentru ca asta ma tine in viata: motivatia! Zicea si Adinuta: "astia nu-si dau seama ca cu cat te infurie mai mult, tu te ambitionezi si le rezisti mai mult?!" Hahahahaa.... nu asta e motivatia mea, sa le frec nervii altora! Motivatia mea e fericirea, iar aia reala, adevarata, n-o poti avea ca nebunul, de unul singur, in mijlocul mizeriei din jur! Am inteles in sfarsit de ce a aparut Veritas Reiki, de ce actioneaza pe suflet... Cata vreme altcineva se leaga de viata mea si ataca, intr-un fel sau altul, am dreptul sa ma apar si sa fac orice cu sufletul lor pe care mi l-au cedat implicandu-se in acele actiuni la adresa mea, cu sau fara ajutor din afara! In Veritas, exista un cuvant (simbol de gradul 4): ergamat. Tocmai asta face! Transforma informatia sufletului, din negativ in pozitiv, in forta de viata! Cata vreme vor fi cei care sa deranjeze, voi trai mult si bine... abia in momentul in care viata mea va fi linistita, cu oameni calmi si multumiti de viata in jur, va disparea motivatia mea, mi se va implini visul si voi trece la urmatorul de pe lista constiintei... care vis?! Cel alimentat cu pasiune din aceasta viata: sa am parte de dreptate, de intelegere, de calm, de fericire, de iubire - exact ce am mai mare nevoie acum! E chiar amuzant sa vezi cum functioneaza "justitia divina", marlanii isi consuma timpul si neuronii producand un rau si programandu-si raul pentru viitor, in timp ce isi folosesc energia / forta vietii la adresa mea, scurtandu-si vietile si prelungind viata mea, automat imi asigura si o viata minunata in viitor (nevoile / visele dorite cu pasiune de acum)... ca deh, oricat te-ar oftica cineva, cand ai probleme, cel mai mult iti vei dori sa nu le mai ai si sa fii linistit si multumit de viata, acolo pui mai mult suflet / pasiune si forta de viata... Si pe cand ma amuzam io mai bine, mi-a aparut langa mine imaginea lui Cerber, mai intai capul cel serios, prin care comunicase cu mine in vis, apoi unul complet nepasator, apoi al treilea, care se prapadea de ras, asa cum fac potaile in desenele animate si a plecat... Ma uitam la el departandu-se si ma gandeam, oare chiar are importanta daca el mi-a oferit acele informatii si perspectiva asupra vietii mele, sau a fost doar o descarcare a subconstientului meu, care-si prezenta mesajul, problema stringenta si solutia ei?! Chiar conteaza atat de mult forma, sau esenta, efectul schimbarii?! Sincer, nu-mi pasa decat de faptul ca am inceput sa ma bucur, in sfarsit, de viata...

Acordaje Veritas - gradele 1 si 2 - 14 oct 2012

La cererea unora, voi face din nou acordajele la distanta pentru Veritas, gradele 1 si 2. Am programat acordajele pentru duminica, 14 octombrie 2012, ora 15:00. Nu sunt necesare alte acordaje pentru a primi acest acordaj. Conditii necesare la primirea acordajului: va relaxati, eventual inchideti ochii, nu incrucisati mainile si picioarele si spuneti (fizic sau mental): sunt dispus(a) sa primesc acordajele Veritas gradele 1 si 2 de la Diana Pop. Cursurile de gradul 1 si 2 le gasiti la: http://www.scribd.com/doc/39121681/Curs-Veritas-Gradul-1 http://www.scribd.com/doc/40694255/Curs-Veritas-Gradul-2 Va mai recomand: http://www.scribd.com/doc/27961486/Protectia-Psi Durata acordajului difera, in functie de fiecare persoana. Poate dura 5 minute sau il veti simti tot restul zilei. Acordajul poate fi acceptat oricand dupa ora 15:00. Un mic avertisment: un domn a repetat cateva minute in continuu fraza ca accepta acordajul, intensificand astfel senzatiile... s-a oprit cand i s-au inrosit mult palmele si n-a mai putut suporta usturimea... e suficient o singura data, pentru primirea acordajului :) Pentru cei care doresc sa faca donatii, contul este : Nume: Pop Claudia Diana Banca: Transilvania, suc. Magheru, Bucuresti IBAN: RO10BTRL04101201F12766XX

Acordaje Veritas - gradul 3 - 14 oct 2012

La cererea unora, voi face din nou acordajele la distanta pentru Veritas, gradul 3. Am programat acordajele pentru duminica, 14 octombrie 2012, ora 15:30. Sunt necesare acordajele Veritas gradele 1 si 2 pentru a primi acest acordaj. Conditii necesare la primirea acordajului: va relaxati, eventual inchideti ochii, nu incrucisati mainile si picioarele si spuneti (fizic sau mental): sunt dispus(a) sa primesc acordajul Veritas gradul 3 de la Diana Pop. Cursul de gradul 3 il gasiti la: http://www.scribd.com/doc/51102374/Curs-Veritas-Gradul-3-Maestru Va mai recomand: http://www.scribd.com/doc/27961486/Protectia-Psi Durata acordajului difera, in functie de fiecare persoana. Poate dura 5 minute sau il veti simti tot restul zilei. Acordajul poate fi acceptat oricand dupa ora 15:30. Un mic avertisment: un domn a repetat cateva minute in continuu fraza ca accepta acordajul, intensificand astfel senzatiile... s-a oprit cand i s-au inrosit mult palmele si n-a mai putut suporta usturimea... e suficient o singura data, pentru primirea acordajului :) Pentru cei care doresc sa faca donatii, contul este : Nume: Pop Claudia Diana Banca: Transilvania, suc. Magheru, Bucuresti IBAN: RO10BTRL04101201F12766XX

Acordaje Veritas - gradul 3

Acordaje Veritas gradul 3
La cererea unora, voi face din nou acordajele la distanta pentru Veritas, gradul 3. Am programat acordajele pentru sambata, 20 august 2011, ora 15:30.

Sunt necesare acordajele Veritas gradele 1 si 2 pentru a primi acest acordaj.

Conditii necesare la primirea acordajului: va relaxat, eventual inchideti ochii, nu incrucisati mainile si picioarele si spuneti (fizic sau mental): sunt dispus(a) sa primesc acordajul Veritas gradul 3 de la Diana Pop.

Cursul de gradul 3 il gasiti la:

http://www.scribd.com/doc/51102374/Curs-Veritas-Gradul-3-Maestru

Va mai recomand:

http://www.scribd.com/doc/27961486/Protectia-Psi

Durata acordajului difera, in functie de fiecare persoana. Poate dura 5 minute sau il veti simti tot restul zilei. Acordajul poate fi acceptat oricand dupa ora 15:30.

Un mic avertisment: un domn a repetat cateva minute in continuu fraza ca accepta acordajul, intensificand astfel senzatiile... s-a oprit cand i s-au inrosit mult palmele si n-a mai putut suporta usturimea... e suficient o singura data, pentru primirea acordajului :)



Pentru cei care doresc sa faca donatii, contul este :
Nume: Pop Claudia Diana
Banca: Transilvania, suc. Magheru, Bucuresti
IBAN: RO10BTRL04101201F12766XX

Acordaje Veritas - gradele 1 si 2

Acordaje Veritas gradele 1 si 2
La cererea unora, voi face din nou acordajele la distanta pentru Veritas, gradele 1 si 2. Am programat acordajele pentru sambata, 20 august 2011, ora 15:00.

Nu sunt necesare alte acordaje pentru a primi acest acordaj.

Conditii necesare la primirea acordajului: va relaxat, eventual inchideti ochii, nu incrucisati mainile si picioarele si spuneti (fizic sau mental): sunt dispus(a) sa primesc acordajele Veritas gradele 1 si 2 de la Diana Pop.

Cursurile de gradul 1 si 2 le gasiti la:

http://www.scribd.com/doc/39121681/Curs-Veritas-Gradul-1

http://www.scribd.com/doc/40694255/Curs-Veritas-Gradul-2

Va mai recomand:

http://www.scribd.com/doc/27961486/Protectia-Psi

Durata acordajului difera, in functie de fiecare persoana. Poate dura 5 minute sau il veti simti tot restul zilei. Acordajul poate fi acceptat oricand dupa ora 15:00.

Un mic avertisment: un domn a repetat cateva minute in continuu fraza ca accepta acordajul, intensificand astfel senzatiile... s-a oprit cand i s-au inrosit mult palmele si n-a mai putut suporta usturimea... e suficient o singura data, pentru primirea acordajului :)



Pentru cei care doresc sa faca donatii, contul este :
Nume: Pop Claudia Diana
Banca: Transilvania, suc. Magheru, Bucuresti
IBAN: RO10BTRL04101201F12766XX

Need for heroes

There are ancient legends, all over the world, about The Four Guardians of the Light, the spiritual beings or Gods that keep the balance in our world. There are many names for them, depending on the times and civilizations…. The four of them together make the Sphynx… the one before all Gods… Each one of them has a representative image, element, position etc. according to his/her qualities and tasks.

The one haunting me the most is the Lady with: the Lion, fire, south, justice … she wore the names of Hecate, Sekhmet, Diana …

One night, I had a dream. She was showing me the movie of one of my past lives, on a different planet; it was intense, considering the images came with the feelings of that person also… so that night, I was a man, blond and bold….

I had a normal life, normal school, I studied a lot; the best of my class… went to the best university and studied a hell of a lot more, practiced a lot… And I became a negociator, a politician. I had to study all tactics, laws, history, economics, psychology, everything! A conflict was supposed to be solved in different manners, according to the problem, and no flaws were allowed! Everybody had to be happy with the result, else I was a failure.

So one day, there was a huge conflict, between miners and the rest of the population; it was on the brink of civil war. I was selected, because of my experience and wisdom, to solve that conflict. I had to get into the mines, with the angry mod, see what they were complaining about, what their demands were, why the rest of the population could not oblige and so on… nobody wanted to listen to the other side…. I had to leave my wife and 2 kids, and risk my life for several years… but all went well in the end. I was considered a hero, and I considered myself exhausted and lucky to have a family to go back to…

So, when I woke up, I was happy: yes! Now I know why I never wanted to be a leader! Why it was so much against my instincts and my beliefs! A real leader should know the limits of his leaches, should not push them too hard, should give them help and support, should make peace (stress never leads to good results) and so on… and the examples we have as leaders, are so much the opposite of what is needed! Corrupt, cruel, incompetent, coward, insensitive, crazy…. This is what you get, this is what I never wanted to become!

And now I finally understood why….

I also understood this: the real spirituality and evolution is not alone, by yourself! If you isolate yourself, you’re useless! People don’t understand the obvious; they feel it, but won’t accept the truth. If you’re alone, you’re disposable, a failure; the real peace and harmony is related to the others. We are waiting for heroes, for saviours: one guy who does it all! While we do nothing, or just follow! This is how we’re educated; we have the worst possible social system ever! We want one ruler, just one, the rest should follow: in society, in work etc.

Look at the humanity’s history: we get from one genocide to another! Matriarch, patriarch…. It’s all the same! None is ok! More minds working together can take the correct decisions; but for us, a council only means more problems! All because of this stupid education: one leader! There is no feedback, no group synergy, no common goal…

They have no idea what they defend, what they fight for, their priorities, their needs, their goals…. All want to be THE STAR! The hero!

So, we are educated to need heroes, to be and feel more alone, more lost…

And once in a while, we have this “wave of spirituality”, when people try to find themselves, to reconnect, to have friends again… and after that, another fever for heroes! It’s all in our genes, right?! All those wars, genocides, suffering, all decided by leaders obsessed with power, to rule the society and make religions and social laws and rituals…

We are educated to need heroes! To feel alone and desperate! To get no help and justice until afterlife or judgement day! When nobody will need it…

We have a saying: a flower does not make a spring! How true! But a field filled with flowers does! So, I decided I wanted to be one in a group, but I want all to think, to understand what is needed and usefull and what is not! Let’s take Coanda, for eg. He built the most modern type of planes. We cannot imagine our world without them, without his work, so he was really needed. What if he would have had the idea a few hundred years before? He would have been tortured and killed, burnt on cross or something similar! I don’t want to be a wise fool! Nor to be in a group of assassins! I want to be like Tesla or Coanda, whatever the topic: psychology, physics, maths… I want to be one of those who bring the spring. A real master (sensei) has the effect of a flower on your soul: to lift it! To bring the standards higher! Whether it’s technology, or psychology or other form of healing or… so, I chose Reiki, because there are so many who pretend to be masters and teachers, but not one of them can tell you what a true teacher really is…

Acordaje Veritas - gradele 1 si 2

Acordaje Veritas gradele 1 si 2
La cererea unora, voi face din nou acordajele la distanta pentru Veritas, gradele 1 si 2. Am programat acordajele pentru sambata, 20 august 2011, ora 15:00.

Nu sunt necesare alte acordaje pentru a primi acest acordaj.

Conditii necesare la primirea acordajului: va relaxat, eventual inchideti ochii, nu incrucisati mainile si picioarele si spuneti (fizic sau mental): sunt dispus(a) sa primesc acordajele Veritas gradele 1 si 2 de la Diana Pop.

Cursurile de gradul 1 si 2 le gasiti la:

http://www.scribd.com/doc/39121681/Curs-Veritas-Gradul-1

http://www.scribd.com/doc/40694255/Curs-Veritas-Gradul-2

Va mai recomand:

http://www.scribd.com/doc/27961486/Protectia-Psi

Durata acordajului difera, in functie de fiecare persoana. Poate dura 5 minute sau il veti simti tot restul zilei. Acordajul poate fi acceptat oricand dupa ora 14:00.

Un mic avertisment: un domn a repetat cateva minute in continuu fraza ca accepta acordajul, intensificand astfel senzatiile... s-a oprit cand i s-au inrosit mult palmele si n-a mai putut suporta usturimea... e suficient o singura data, pentru primirea acordajului :)



Pentru cei care doresc sa faca donatii, contul este :
Nume: Pop Claudia Diana
Banca: Transilvania, suc. Magheru, Bucuresti
IBAN: RO10BTRL04101201F12766XX

Mirajul spiritualităţii

Mirajul spiritualităţii

În urmă cu 15 ani am fost la mănăstirea Sihăstria. La un moment dat, am văzut o mulţime de oameni adunaţi într-un loc, de parcă s-ar fi dat ceva gratis. Şi chiar aşa şi era: un călugăr bătrân vorbea deschis cu oamenii şi le dădea din cunoaşterea lui: adevărul!
Am stat şi am ascultat vrăjită cuvintele lui, care m-au făcut să înţeleg viaţa cu alţi ochi decât până atunci. Ce ne spunea acest călugăr? Ne vorbea despre curajul de-a fi om, ne spunea că adevărata încercare este pentru omul obişnuit, nu pentru călugăr. Un călugăr se izolează de lume, trăieşte liniştit în meditaţie şi rugăciune, departe de tentaţii şi mari responsabilităţi, departe de nevoile unei vieţi normale. În viaţa reală eşti forţat să faci compromisuri, chiar dacă nu vrei, în viaţa reală trebuie să te adaptezi condiţiilor de mediu… Călugării nu au copii de crescut, nici salarii insuficiente şi probleme cu duiumul, ca marea majoritate a românilor, nu sunt obligaţi să trăiască cu disperarea omului de rând care nu are ce să pună pe masă de sărbători sau bani pentru educaţia copiilor, pentru computerele atât de necesare în ziua de azi pentru a avea un “viitor”, ca să nu mai spunem că unii doar visează la un concediu, la o vacanţă, la oamenii de rând care nu-şi permit luxul de a se odihni a şaptea zi, pentru că au treabă de făcut şi nu se pot îngriji nici măcar minimul necesar pentru organismul şi sufletul lor… Ştiu, destui m-ar contrazice, că nu-i chiar aşa, că ei o duc mai bine… Cum se zice? Cel bogat nu înţelege celui sărac; dacă eu am şi eu pot, tu de ce nu?! E uşor să arunci cu piatra, când ai de unde s-o iei şi victima nevinovată şi deja la pământ de la atâtea alte lovituri în care să arunci…
Multă lume aleargă după mirajul spiritualităţii, de mii de ani. Se izolează, flămânzesc – pentru că reţetele acestea au funcţionat pentru alţii, şi multe altele, care de care mai ciudate şi mai exotice, orice în afara normalului. Oh, desigur, şi pe mine m-a prins flama la un moment dat! Voiam să mă călugăresc, ca să scap de probleme, de răutatea lumii acesteia, să fiu mai aproape de Dumnezeu şi să-mi găsesc astfel pacea şi liniştea sufletească, căci pe acestea le căutam mai mult… Era chiar simplu, faci câteva mici compromisuri neimportante şi realizabile şi intri în sistemul religios existent, fără să mai înduri grija zilei de mâine, de unde să scoţi haine şi mâncare şi bani şi… iar apoi poate să-ţi fugă mintea oriunde vrei, căci gândul e liber… Dar nu izolarea şi lipsa stresului te apropie de Dumnezeu, la fel cum nici nu te depărtează. E o cale, dar nu unica şi nu este general valabilă, altfel toţi oamenii ar fi acum câte un Buddha sau Iisus. Deci, de ce nu sunt?! Răspunsul este evident: pentru că nu pot! Pentru că nu înţeleg un fapt evident: nici Buddha, nici Iisus nu au rămas izolaţi în meditaţie, post si rugăciune! Ei nu s-au pierdut pe traseu, ca atâţia alţii, fermecaţi de mirajul spiritualităţii! Pentru că puterea spiritului lor era mare – ăsta e răspunsul care vi se tot oferă!
Dar ce înseamnă această putere a spiritului?! Ce înseamnă să fii mare din punct de vedere spiritual? Vă voi spune părerea mea personală şi, repet, e părerea mea personală, e dreptul meu la gândire şi liber arbitru.
Să ai putere înseamnă să fii tu însuţi, aşa cum simţi tu că ai dori să fii, aşa cum tânjeşte sufletul tău, indiferent de presiunea exercitată de alţii asupra ta prin educaţie, tradiţii etc., făcând abstracţie de instinctele primare mult exacerbate de moda unei perioade sau alta… Să fii puternic înseamnă să poţi spune ceea ce gândeşti a fi adevărul sau dreptatea, aşa cum poţi tu să le vezi, dar nu numai atât! Înseamnă să te poţi abţine şi să pleci fără nici un fel de resentimente atunci când părerile tale pot să scuture mica lume a celui cu care comunici atunci când acesta nu mai poate controla dezechilibrele create de tine…
Să fii puternic nu înseamnă să nu ai sentimente, ci să le controlezi, la fel cum să ai curaj nu înseamnă să ai frică, ci să o depăşeşti, lipsa fricii fiind semn de nebunie… Pentru că tocmai sentimentele sunt cele care pun maşinăria gândirii în mişcare şi ele sunt cele care îţi dau forţă ca să materializezi visele tale, să modifici bucăţica ta de univers după voinţa ta. Să fii puternic nu înseamnă să nu ai vise, sau să ai vise mici şi puţine, ci să ai tăria să le indeplineşti. Cu cât bucăţica ta de univers, cea cuprinsă de visele tale, devine mai mare, cu atât sunt mai evidente efectele puterii spiritului tău, nu-i aşa?!
Să fii puternic şi să evoluezi spiritual nu înseamnă să te detaşezi de lume şi să trăieşti într-un univers imaginat, în care tu esti cel mai tare din parcare. De prea multe ori, acestea sunt doar dovezi de slăbiciune, de laşitate şi de iresponsabilitate. (La fel cum e la moda acum divorţul: când te-ai căsătorit, ai făcut-o ameninţat, cu pistolul la cap?! Nu tu ai ales? Nu ai văzut persoana cu care te căsătoreşti? Ce vină are el/ea după aceea, că tu nu ştii de curu’ tău ce vrei de la viaţă şi fugi de responsabilităţi?! Că acum ţi se năzare că altceva e mai extraordinar şi mai fermecător?!)
Să fii puternic nu înseamnă să aduni iniţieri, în ideea că o să-ţi crească lumina spirituală şi că odată, în cine ştie ce viitor, o să arăţi tu ce-ţi poate pielea. Să fii puternic înseamnă să faci tot ce poţi mai bine cu ceea ce ai, nu să aduni “cunoaştere” pe care să n-o foloseşti, pe motiv că ai devenit prea preţios şi că numai tu ai dreptul la acea cunoaştere, că tu ţi-ai câştigat drepturile (ca un pechinez care e speriat că atentează careva la osciorul lui prăpădit), ci dimpotrivă, că poţi împărtăşi din cunoaşterea ta fără nici o limită impusă (de tine sau de alţii), fiind convins că vei avea ocazia să înţelegi şi să aduni oricând mai multă cunoaştere, căci e de unde şi are unde să încapă…
Să fii puternic nu înseamnă să te delimitezi, să-ţi faci ziduri şi cuşti care să însemneze cine şi cum eşti tu, ci dimpotrivă, înseamnă să înţelegi şi să accepţi faptul că eşti în continuă transformare, exact la fel ca restul universului din care faci parte şi de unde-ţi tragi puterea şi energia. Să fii puternic nu înseamnă să te urci pe un piedestal de unde să judeci şi să condamni pe cei din jur, împroşcându-ţi otrava şi mizeria, ci dimpotrivă, să poţi transforma aceste tentaţii negative şi să-i accepţi pe ceilalţi exact aşa limitaţi cum sunt ei, căci doar atât pot în acest moment… Deci, abia când vei avea curajul să fii cu adevărat tu, cel real şi nu imaginat după tiparele impuse de lumea din jur, abia atunci vei fi cu adevărat puternic şi vei lumina! Atunci va veni iar vremea miracolelor…

Acordaje Veritas gradele 1 si 2

La cererea unora, voi face din nou acordajele la distanta pentru Veritas, gradele 1 si 2. Am programat acordajele pentru sambata, 12 martie 2011, ora 14:00.

Nu sunt necesare alte acordaje pentru a primi acest acordaj.

Conditii necesare la primirea acordajului: va relaxat, eventual inchideti ochii, nu incrucisati mainile si picioarele si spuneti (fizic sau mental): sunt dispus(a) sa primesc acest acordaj de la Diana Pop.

Cursurile de gradul 1 si 2 le gasiti la:

http://www.scribd.com/doc/39121681/Curs-Veritas-Gradul-1

http://www.scribd.com/doc/40694255/Curs-Veritas-Gradul-2

Va mai recomand:

http://www.scribd.com/doc/27961486/Protectia-Psi

Durata acordajului difera, in functie de fiecare persoana. Poate dura 5 minute sau il veti simti tot restul zilei. Acordajul poate fi acceptat oricand dupa ora 14:00.

Un mic avertisment: un domn a repetat cateva minute in continuu fraza ca accepta acordajul, intensificand astfel senzatiile... s-a oprit cand i s-au inrosit mult palmele si n-a mai putut suporta usturimea... e suficient o singura data, pentru primirea acordajului :)



Pentru cei care doresc sa faca donatii, contul este :
Nume: Pop Claudia Diana
Banca: Transilvania, suc. Magheru, Bucuresti
IBAN: RO10BTRL04101201F12766XX

Visul dragonului

Eram biolog pe o nava de cercetare. Cutreieram spaţiul în căutarea unor planete cu condiţii favorabile vieţii. La un moment dat, am întâlnit o navă cosmică cu învelişul de natură organică. La o prima scanare, instrumentele noastre au detectat sisteme de întreţinere a vieţii, camere de locuit şi multe alte compartimente care nu înţelegeam la ce folosesc. Provocarea era mult prea mare ca să putem ignora acea navă. Am fost aleasă împreună cu câţiva colegi să cercetăm noua navă, nu pentru că eram mai deşteaptă decât alţii, ci din cauza specializării mele în xenologie şi a inconştienţei cu care îmi asumam riscuri inutile.
Nu mi-era frică, noua navă era inertă, plutea în derivă, deşi avea o sursă de energie de clasă M. În mod categoric, nu era o navă rapidă, mai degrabă una de transport de pasageri. Trebuia să verificăm de ce nu este locuită¸ce viruşi sau microbi au distrus populaţia ei. Poate găseam ceva în arhivele navei, care să ne îndrume. Era muncă de rutină şi necesita timp. Studiasem destule microorganisme ca să mă mai impresioneze. Singurul motiv pentru care acceptasem noua misiune a fost învelişul cornos al navei, acela merita cu adevărat studiat. Aş fi vrut să cunosc civilizaţia care a creat astfel de nave şi să le înţeleg logica, motivaţia pentru care au făcut astfel de aberaţii. Nu avea nici o noimă, dar un motiv trebuia să fie, iar eu voiam să-l descoper. Aceasta urma să fie misiunea mea, să descoper adevărata cauză a acestei anomalii. Colegii mei nu îmi împărtăşeau nici dilema, nici importanţa pe care eu o alocam navei.
Echipajul era mic, dar suficient de mare pentru un trai decent. Nava noastră de cercetare s-a îndepărtat iar noi am rămas singuri, pe nava aceasta complet necunoscută. Camerele erau neobişnuite pentru noi, nu aveau facilităţile cu care ne obişnuisem, iar asta frustra pe mulţi din echipaj. La ce se aşteptau însă de la o navă necunoscută? Ignoram inconvenientele. Am intrat în costum şi am ieşit în spaţiu, să studiez nava din exterior. O altă navetă s-a apropiat şi pasagerii au intrat în navă. În sfârşit, poate au ajuns unii din aliaţi, iar acum aveam personal calificat auxiliar, poate îmi găseam şi eu ajutoare, să studiem nava şi să putem schimba opinii constructive. M-am grăbit să mă întorc în navă.
Priveliştea a fost dezolantă. De cum am intrat, m-au aşteptat oameni cu arme. Noi nu aveam nici o armă! Ne ameninţau! Puteau discuta civilizat, de ce trebuiau să ameninţe? Nu înţelegeam ce se întâmplă. Colegii mei erau frustraţi; unul dintre ei era rănit şi nu îndrăzneau să îşi arate furia, dar eu vedeam tensiunea lor. Indiferent care au fost grozăviile suportate de ei, eu nu le-am văzut şi eram calmă. Comportamentul colegilor era ilogic şi inutil; rezistenţa lor ar fi putut determina noi victime, ceea ce nu era de dorit. Am început să discut cu bărbatul nou şi mai mic decât ceilalţi ocupanţi. El era şeful lor şi insista să fie numit „A.”. Ce nume mai era şi ăsta?! Nu-şi declara nici specializarea, nici numele complet. Nu înţelegeam ce voia, de ce insista să fie conducător. Ce sens avea toată nebunia lui? În societatea noastră aveam oameni pregătiţi să depisteze anomaliile, le repartizau sectoarelor pertinente şi ne ofeream voluntari pentru rezolvarea problemei. Ce însemna chestia asta cu condusul şi de ce trebuiau să asculte toţi de un singur om? Ceilalţi nu puteau să gândească? Noile limitări erau într-adevăr frustrante! Individul ăsta nici măcar nu ştia ce era necesar de făcut! Am încercat să discut cu el, să-l conving să le dea libertate colegilor mei să-şi facă meseria, dar mă loveam de un zid de incompetenţă şi nebunie. Cum să asculte oamenii mei de un om atât de incapabil şi de ilogic?!
Ne-au ţinut închişi în câteva camere. Nu se justifica această lipsă de judecată şi pierdere de timp. La un moment dat, oamenii înarmaţi au început să urle şi să se agite. A. era foarte nervos. M-a chemat pe mine, pentru că avusem tupeul să-l înfrunt şi „aveam curaj”. Ce era aia?! O nouă navă se apropia, seacă şi utilitară, cu arme la vedere. Trebuia să studiez intenţiile celor de pe nava nou venită. M-au lăsat cu o navetă pe navă şi au plecat, urmând să se întoarcă după mine într-o perioadă de timp prestabilită. Am coborât şi am avut intuiţia să mă ascund de pasagerii noii nave. Erau înarmaţi, la fel ca oamenii lui A. Nu doream să cunosc alţi nebuni ca el. Îi auzeam vorbind între ei şi anunţurile prin intercom. Căutau intruşii de pe navă şi aveau ordin să ucidă. Mi s-a făcut frică, nu aveam unde să mă ascund. Am găsit o trapă, am inceput să mă mişc prin structurile utilitare ale navei, iar ei mă urmăreau. De ce nu mi-a lăsat A. un mijloc de comunicaţie? Aflasem ce voiau pasagerii acestei nave şi eram îngrozită de frică. Urmau să ne distrugă nava! Iar eu aveam credinţa că nava era vie, era singura concluzie logică, iar organismele vii nu le ucideam dacă nu constituiau o ameninţare evidentă la adresa societăţii. Era imperios să mă întorc înapoi. Am incercat să caut navete, dar nu le găseam şi nici nu aş fi ştiut ce ar fi făcut A. dacă aş fi ajuns cu una dintre ele înapoi la navă. Probabil ar fi distrus-o, doar atât părea să fie capabil să înţeleagă. M-am ascuns ca un animal speriat şi am reuşit să ajung la punctul de întâlnire la timp. Eram îngrozită.
A. nu părea prea impresionat. Se pare că se aştepta la această situaţie şi era nervos. Nu avea suficient personal şi începuse să ne ameninţe ca să facem diferite treburi, în timp ce oamenii lui nu făceau nimic, decât ne ameninţau cu armele. Era normal ca ceilalţi colegi să îşi dorească să scape de ei; erau ca o molimă conştientă. Nu am fi vrut o astfel de molimă să ne ocupe şi planetele noastre. Era clar că trebuia studiată această ameninţare, iar acesta era domeniul meu. Am continuat să discut cu A. Într-un final, a fost de acord să îmi lase colegii să facă un minim de treburi care să ne asigure comfortul şi să studiem în continuare nava. Comportamentul lui A. era în continuare ilogic. Mă ţinea sub ochii lui şi zicea că eu reprezint ameninţarea. Colegii descoperiseră mecanismele de propulsie ale navei şi am reuşit să ne depărtăm de nava cealaltă şi pasagerii ei atinşi de aceaşi nebunie ca şi A. şi oamenii lui. Aceasta l-a mulţumit pe A. şi ne-a lăsat un grad mai mare de libertate. Ne puteam mişca în voie, cu excepţia unor sectoare, ca cel al propulsiei, unde nu puteam intra decât însoţiţi de oamenii înarmaţi. Trebuia să discut cu A. pentru fiecare din necesităţile zilnice, iar A. nu voia să înţeleagă decât de puţine ori. Mecanismele trebuiau întreţinute pentru a fi în stare de funcţionare! Am fi riscat să plutim în derivă, la fel cum găsisem nava la început. A. credea că îl mint şi că nava era de fapt a noastră...
La un moment dat, unul dintre oamenii înarmaţi a lui A. a intrat urlând. A. era furios; undeva în sectorul D major era o scurgere de energie imensă şi îi învinuia pe colegii mei. M-a trimis să rezolv problema şi să întrerup consumatorii. Îi era frică că nu vom mai putea naviga, datorită consumului mare de energie din sectorul D major. Mă supărasem şi eu. Cum de au fost atât de inconştienţi ceilalţi şi l-au provocat pe A.? Acum, alţi colegi erau închişi şi ameninţaţi cu moartea de către A.! De ce au fost atât de iresponsabili?!
Am depistat camera cu pricina cu ajutorul mecanismelor de control ale navei şi m-am îndreptat într-acolo. În mijlocul camerei are o fiinţă ciudată, ce părea să doarmă. Câteva dintre colegele mele erau acolo şi în camerele auxiliare acesteia. Făceau curat, amenajau locul, găteau; le tot spuneam să întrerupă, să închidă aparatele pe care le foloseau, dar refuzau să mă asculte. Nimic din ce utilizau ele nu sugera pierderea aceea imensă de energie. Şi ce era creatura aceea din mijlocul încăperii?!
O ignorau pentru că era paşnică. Discutaseră cu ea şi descoperiseră că făcea parte din navă, fiind susţinătorul conştiinţei navei. Trebuia să fiu mulţumită că teoriile mele se verificau, iar creatura din mijloc nu avea mare importanţă pentru ele: trăia ca să asigure condiţii suficiente de trai pasagerilor navei. M-am supărat şi mai mult. Nu era suficient că A. era furios şi ameninţa să ne ucidă colegii, acum mai găsisem o forma nouă de viaţă şi era ignorată total, acceptată doar ca să slujească. În mod evident, nebunia lui A. îmi atinsese şi colegele. Am folosit aparatura de comunicaţie şi i-am explicat lui A. situaţia. Credea că sunt eu nebună, susţinând că nava era vie; eu mă aşteptasem la o astfel de descoperire din momentul în care mă oferisem printre voluntarii desemnaţi să studieze nava. Totuşi, A. a fost de acord să mă lase să studiez acea creatură şi să verific dacă noua creatură era cauza pierderii de energie în acel sector. În fond, aceasta era singura concluzie logică.
Mi-am îndreptat atenţia asupra creaturii şi m-am dus lângă ea. Avea un corp lung şi gros cât corpul unui om, acoperit cu ceva aparent pufos, cu capul mare si asemănător unei reptile, iar o parte din el părea să se piardă în podeaua navei; erau într-un fel de simbioză, la cum se vedea la o primă impresie. A început să se mişte. Colegele îmi spuneau să o ating dacă vreau să comunic cu ea. M-am dus la ea si am început să o ating. Era un dragon tânăr, despărţit de familia lui; fugise din altă galaxie urmărit de indivizi cu gândirea asemănătoare lui A., în cochilia lui şi ajutase pasagerii pe care-i avuse. Se mai întâlnise cu nave similare celei de care fugisem noi, aşa îşi pierduse pasagerii şi a fugit iar, apoi a rămas în letargie, în aşteptare de noi pasageri care să nebeficieze de serviciile lui. Până acum, toţi se folosiseră de el! Era o cruzime! Nimănui nu îi păsase cu adevărat de el, nu se gândise la nevoile lui. Pe măsură ce discutam telepatic cu el, prin acea atingere, căci aşa ştia el să comunice, transmiţând iformaţia la nivel celular, am observat cum dragonul începe să lumineze. Devenea din ce în ce mai frumos, dar aparatura de verificare îmi arăta cum consumul de energie atingea cote alarmante. Nava era o extensie a lui, creată ca o favoare pentru pasageri, în semn de bunăvoinţă! El voia să comunice cu noi, dar nu-l înţelesese nimeni şi a aşteptat momentul în care omenirea ar fi fost pregătită pentru unul ca el.
L-am îmbrăţişat atunci. Voiam doar să-l înţeleg şi să-i înlătur chinul atâtor veacuri petrecute în derivă într-o galaxie străină şi răuvoitoare lui. Am început să-l mângâi şi să-l strâng în braţe şi să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa şi ajutorul lui. Aş fi vrut să îl pot ajuta şi eu, să îl răsplătesc pentru toate câte a făcut pănâ atunci. El a început să îşi înlăture barierele autoimpuse, iar mie mi-a plăcut afecţiunea pe care mi-o transmitea el. Am început să-l iubesc şi ştiam că primesc acelaşi sentiment înapoi de la el. Mă simţeam ocrotită şi în acelaşi timp voiam să îl ocrotesc şi eu pe el. Ne acceptam reciproc şi asta ne umplea de pace. Am inceput să văd prin ochii lui...
A. era furios, nava de care fugisem de ajunse din urmă, iar eu pierdeam vremea în sectorul D major şi nu opream scurgerea de energie. La un moment dat, pereţii navei au început să se mişte, iar el s-a îngrozit: acum auzea şi el nava. Pereţii navei au inghiţit toţi pasagerii, lipindu-se de pielea lor şi modificându-le imperceptibil structura genetică, pentru a optimiza corpurile lor cu condiţiile de viaţă de pe planeta spre care ne îndreptam în viteză şi ascunzând în celulele lor frânturi din propria-i conştiinţă. Dragonul le oferise şi un perete translucid, de la bust în sus, cât şi mecanismele de comunicaţii. Dragonul se îndrepta cu toată viteza cu care putea el să se mişte înspre planetă. Nava străină ne ajungea din urmă şi a tras în noi cu toate armele. Nava noastră a explodat în bucăţi, iar noi ne îndreptam în capsulele nou construite spre suprafaţa planetei. Dragonul ne făcuse indestructibili!
Pe măsură ce coboram spre Pământ şi admiram copacii înalţi şi verzi, îmi auzeam colegii vociferând. Erau nemulţumiţi de situaţie, unul dintre ei, pe care-l vedeam prin peretele translucid, devenise aproape negru la piele; însă eu eram singura care a înţeles sacrificiul iubitului meu dragon. Aveam o nouă viaţă! Şi pentru asta, îl iubeam şi mai mult şi ştiam că nu-l voi uita niciodată. Încă mai port în suflet amintirea şi iubirea lui.

Picaturile sufletului

Picăturile sufletului
de Andrei Stîngă
http://picaturile-sufletului.blogspot.com/



Era târziu, iar cartea atîrna din ce în ce mai greu. Iritat şi confuz, o trânteşte pe jos. "Ce nevoie am eu de mercur, de jupiter, de salpetru şi de sulf?" Se ridicã nervos, şi se îndreaptã cãtre geam. Ploua drept şi rar, o ploaie de varã. Citise undeva cã un anumit ordin de cãlugãri tibetani se antrenau numãrând picãturile de ploaie ce cãdeau pe creştetul capului lor. Erau convinşi cã dacã vor deveni conştienţi de fiecare, în decursul unei vieţi vor atinge Nirvana. "Nu cred sã fie atât de simplu," gândea tînărul. Se îmbracă şi iese pe uşã, afarã.
Avea o casã rãmasã de la bunicii sãi, casă în care, de altfel, se şi nãscuse. Din depãrtare ea pãrea sprijinitã de munte… era locul în care se simţea cel mai bine. Oraşul îl sufoca în ultima vreme şi vroia sã trãiascã sub cerul liber, precum dacii lui iubiţi. Locul era înconjurat de pãduri dese şi verzi iar lui îi plãcea ploaia. Profita de ocazie, când ajungea pe acolo, sã mai numere câţiva stropi de ploaie iar munţii îl ascundeau de restul lumii.
Apărea acolo singur, şi rareori vorbea cu vecinii aflaţi, totuşi, la o relativã depãrtare. Îşi închipuia cã aşa se trãia în timpuri imemoriale, atunci când oamenii trãiau întru spirit, nu grupaţi, unii lângã alţii, în diferite aşezãminte, ci dispersaţi, pe tot globul. Nevoia de comunicare nu exista cãci erau, toţi, în legãturã cu conştiinţa universalã. Aglomerãrile de oameni egoişti, credea el, crează o tensiune energeticã asupra pãmântului, secãtuindu-l. Oamenii la care se gândea el, participau la crearea şi susţinerea energiei pãmântului şi, implicit, a universului.

Uitându-se cu drag la munţii din jurul sãu, îi considera un fel de baterii de energie. Se gândea cã existã un motiv anume pentru care străbunii săi trãiau în special în zonele muntoase. Şi-ar fi dorit sã se nascã în acele vremuri. Sã trãiascã şi sã cunoascã acele mistere pierdute în negura timpului. Bunicul sãu îi povestea adesea despre strãmoşii lor din negurile timpului. Acei oameni bravi, care priveau moartea ca pe un prilej de bucurie fiind convinşi cã vor renaşte, mai glorioşi.

Îi plãcea sã cutreiere vãile şi dealurile din apropiere, imaginându-şi cum ar fi arãtat acele locuri şi oamenii care le locuiau, acum mii, sau chiar zeci de mii de ani. Noaptea o petrecea cu ochii aţintiţi către cerul înstelat. Îşi închipuia cã dacã s-ar fi uitat îndeajuns de mult la astre, ar fi început sã se mişte, numai pentru el, descriind înţelesuri ascunse. În fapt, de mic copil manifestase o afinitate specialã pentru misterele de orice fel.

Ploaia îl calma şi îi dãdea speranţe. Numãra picãturile de ploaie şi simţea cã se apropie, încet, de cer. Se plimba visător printre copaci şi i se pãrea cã aude vocea ploii răsunând din frunzele copacilor. Îi cânta un cântec strãvechi, despre ştiinţă, despre zei şi despre cuvinte. Ştia deja cã natura cuprinde toate tainele universului. Rãspunsul tuturor întrebãrilor sale era peste tot în jurul sãu. În fiecare frunză sau picãturã de ploaie, în fiecare zbor de albinã, rãspunsul, era peste tot în jurul sãu, dar lui îi lipsea înţelepciunea de a-l înţelege. Se gândea, adesea, ca însãşi fiinţa lui era o parte din rãspuns.

Siguranţa pe care i-o dãdea această ştiinţă era aceeaşi care îl ducea, deseori, în pragul nebuniei. „Dar de data asta va fi altfel.”, îşi spunea mergînd fără ţintă printre copacii fără vîrstă. Refuza sã mai gândeascã, sau să raţioneze, dorea doar sã simtã. Tânjea după acel rãspuns. Se săturase de căutări, trebuia sã devinã cãutarea însăşi. Sã devinã însuşi întrebarea şi rãspunsul. Reflecţiile ii veniserã, pe moment, de îndatã ce vãzuse o omidã suspendatã de o frunzã.

Se gândea la ea ca la un învãţãcel ce urmeazã a fi iniţiat în marele ordin al naturii. O creaturã remarcabilã. Nu reuşea sã îşi conteneascã admiraţia faţã de aceastã micuţã vietate. “Îşi începe viaţa ca o formã larvară, inferioarã. Este urâtã şi umflatã, se mişcă cu greutate, nu vede bine şi mãnâncã aproape întruna, aducând prejudicii naturii. Din pricina asta, nu doreşte nimeni sã o vadã. Dar, la un moment dat, nu se ştie de ce, omida hotãrãşte sã se schimbe. Sã devinã mai bunã. Şi începe sã mediteze închizându-se într-o frunzã, formând o crisalidã. Ea cunoaşte adevãrul universal valabil în jurul căruia gravitează totul. Dupã o perioadã, odatã ce e mulţumitã de transformare, ea pãrãseşte lãcaşul în care a ars sinele sãu impur, şi îşi ia zborul. În acel moment e deja un Iniţiat.”

Tânãrul se apropie timid de coconul în interiorul cãruia se desfãşura Marea Operă a Universului. Se aşeză pe iarba umedã, cu ochii aţintiţi spre el în timp ce ploaia îi încãlzea spatele. Se gândea că a judecat greşit, tot timpul acesta. Nu trebuia sã caute rãspunsuri, ci sã le aştepte aşa cum aştepţi soarele în fiecare dimineaţă. Aşa cum aşteaptă pămîntul ploaia binefăcătoare… Se aşeză în poziţia lotusului, îşi îndreptã spatele şi închise ochii. Începuse sã numere picãturile de ploaie, urcând, în gând, spre cer, dorind a pătrunde cu gîndul măcar această mică taină, agăţată de o ramură. Dupã un timp, auzea un alt glas al ploii, mai melodios, plin de speranţã. Îi cânta despre rãbdare, despre înţelepciune şi despre dragoste. Prin faţa ochilor minţii îi trec, pe rând, imaginea unei furnici care ducea un bob de grâu în spinare, o albinã încãrcatã cu polen, un pãianjen ţesându-şi cu grijã pânza şi multe altele care se perindau prin faţa ochilor minţii cu viteză crescîndă.

În scurt timp se făcuse mai frig şi îşi aminti de cât de schimbãtoare sunt lucrurile. Se gândea la toate, în timp ce ploaia îl uda pânã la piele. Dar nu mai simţea nimic. Era adâncit în contemplãri. Vedea cum toate lucrurile formeazã un întreg, cum toate lucrurile sunt reprezentãri ale aceluiaşi simbol, ale gândului primordial, de la care a pornit totul, şi care a existat dintotdeauna. Auzea, din depãrtãri, susurul izvorului ce îi înconjura casa. Sunetul acesta îi evocă timpul. “Apa este mereu aceeaşi şi la izvor şi la vãrsare şi între cele douã puncte. Este mereu aceeaşi apã. În acelaşi mod, timpul este mereu acelaşi. Trecutul şi viitorul sunt manifestãri ale prezentului. Doar privind viaţa prin cele trei dimensiuni poate cineva să îi înţeleagă rostul.” Se gândea la toate acestea când ploaia se opri. Realizase abia dupã un timp cã în jurul sãu era linişte, iar el încã mai numãra picãturile spiritului. Simţea cum spaţiul din jurul sãu se lãrgea, incluzând şi pâraiele, şi pãdurea, şi munţii devenind un amalgam difuz, neconturat. Casa se micşora şi se îndepãrta. Simţea că pluteşte, însã nu îndrãznea sã deschidã ochii. Încerca sã îşi imagineze unde se putea afla dar îi venea în minte numai imensitatea cosmosului. În cele din urmă, deschise ochii, timid…


Prima senzaţie pe care o simţi fuse una de imponderabilitate. Încercã sã caute un echilibru, dar în scurt timp îşi dãdu seama cã nu are centru de greutate. Abia apoi căpãtă senzaţia de vid. Se afla într-un vid, imens, infinit şi întunecat. Încercã sã respire, dar nu reuşi. Încercă sã îi cuprindã marginile, întinzându-se, dar nu reuşi. Nu ştia ce sã facã, şi devenea deosebit de confuz. Deodatã, însã, parcã dupã un veac de aşteptare, auzi un glas ca o pâlpâire. „Umple vidul.” Îi şopti vocea. „Dar cu ce?” se întreba, neluând în seamă provenienţa vocii.

Încerca sã îşi aducã aminte de lucrurile pe care le ştia, dar nu putea. Nu îi mai rãmãsese decât o conştiinţă, purã, primordialã. Nu putea decât sã îşi imagineze. Simţea nevoia de luminã, multã lumină, astfel că îşi imagină mulţi aştri luminoşi în jurul sãu. Acum vedea lumina, o simţea pătrunzându-l, încălzindu-l. Era acum o conştiinţã luminatã, se gândea. “Ce rost are atâta spaţiu, imens şi nesfârşit?” Ar fi trebuit sã îl umple, după cum sunase imboldul. Dar cu ce?
Începuse sã îşi dea seama cã orice gând ar fi avut s-ar fi materializat şi începu sã experimenteze în acest sens. Unele gânduri erau folositoare, altele nu, însă căpăta experienţă şi devenea din ce în ce mai sigur pe el.

Preocupat de intenţii creatoare ce se materializau într-o realitate nebãnuită, simţi, deodatã, la o distanţã de nedescris, o prezenţă stranie. Părea a fi un punct luminos. Dar era strãin de el… Descoperise cã putea simţi orice în întinderea aceea fãrã sfârşit şi, mai mult, întinderea îi pãrea a fi doar o extensie a sa. Dar asta era ceva diferit. Nu înţelegea de când, de unde şi cum apãruse. Se obişnuise cu stranietatea situaţiei în care se afla, aşa că nu îl mira prea mult incidentul. Se concentrã intens asupra lui, îl sondã cu atenţie şi descoperã întrânsul o altã întindere fãrã margini, dar plinã de luminã, închisã ca într-o cochilie goală. Lumina semãna cu a sa, însã ea exista independent de o sursã. Era o luminã purã şi deosebit de puternică, şi avea impresia că vibra. Se întreba ce rost are şi cum de exista, acolo, fãrã ca el sã fi voit asta. Se juca cu el, îl cântarea şi îl găsi straniu. Se hotărî să îl lase la locul lui, acolo unde l-a găsit, deocamdatã. Avea sã revinã la el.

Încerca sã îşi aminteascã ce a fost înainte de trezirea în vid. Avea unele senzaţii vagi însã renunţase sã se mai preocupe de asta. Acum crease diferite realitãţi, care se suprapuneau şi se pãtrundeau, iar înãuntrul lor experimenta. Crease diferite forme şi simboluri şi se juca cu ele. Observa cum interacţionau, cum se loveau şi se destrămau. Iar din ele lua naştere altceva, iar această recurenţă îl încânta.

Tot gândindu-se, la un moment dat, îşi pune o întrebare. “Ce anume îmi condiţionează existenta? Cum se face cã exist?” Concomitent cu desfãşurarea acestui gând, punctul luminos se materializã lângã el. Iarãşi punctul luminos. Îl mută, uşor, într-un alt loc. Nu se simţea pregãtit pentru orice ar fi însemnat acesta. Realiză, într-un târziu, cã putea sã se mişte în libertate, oriunde, şi oricât de repede ar fi vrut şi chiar să fie prezent în mai multe locuri deodată. Survola cu plãcere peste toate gândurile sale, şi le mãsura. Le gãsea bune. Dar simţea cã le lipseşte ceva. Simţea cã le lipseşte o dimensiune importantă. Cuprinse cu voinţa toate gândurile zămislite pentru a le analiza. Spera sã gãseascã vreun indiciu asupra ceea ce uitase. Îşi dã seama, într-un final, cã lipsea ceea ce el însuşi avea. Conştiinţă, viaţă. Îl încântă această realizare şi începu a reflecta asupra ei.

Din nou punctul străin se materializă lângã el. Întrezãrea o legãturã subtilã între gândurile sale şi existenţa punctului, dar nu putea concepe un alt plan în care aceasta s-ar manifesta, exterior celui în care se aflau. Ceremonios, emise un gând creator cãtre punct. Se aştepta la un fel de reactie. Nu sesiză, însă, nicio schimbare, nici în el, nici în jurul sãu şi nici în punct. Îl dădu, apoi, deoparte. Dar abia dupã o vreme începu sã se gândeascã la ce se întâmplase cu gândul sãu, direcţionat fiind, gând care pânã atunci se materializa instant. Deodatã punctul luminos se lărgi. A simţit acest fapt ca pe o îngustare a planului sãu. Se postă consternat în faţa punctului aflat la o distanţă considerabilă.
Încerca sã analizeze toate implicaţiile posibile ale acestei întâmplãri. Conchise cã dacã ar emite gânduri constant cãtre punct acesta ar sfârşi prin a-i distruge creaţia, şi poate chiar planul existenţial, în cel mai probabil caz. Nu ştia ce ar fi însemnat aşa ceva, însã gãsea cã nu era potrivit. Aruncă, prin puterea voinţei, punctul luminos departe, peste o infinitate de gânduri. Prezenţa lui o putea încă simţi, acolo, în depărtare, ca pe o pulsaţie constantă.

Între timp, creă numeroase simboluri şi elemente pe care le combina dupã cum i se pãrea potrivit. Pãstra ceea ce era bun, iar ceea ce era nepotrivit îl preschimba în altceva, mai potrivit. Obţinuse astfel o mare varietate de lucruri care îi plãceau şi pe care le modifica în continuu. Se hotãrî sã îşi creeze lui însuşi un astfel de simbol. Contură o formã izvorâtã din sinele sãu şi intrã în ea. Fiindcã el era plin de luminã, îşi trase un înveliş dur şi mat, peste el, pentru a păstra căldura în interior. Acum se gândea cã seamãnã cu micuţul sâmbure de lumină din depãrtãrile de nedescris. Această realizare îl încântă.
Îşi modela întruna forma pe care o numise corp. Îşi fãcuse braţe, mâini şi degete pentru a se juca cu gândurile sale manifestate. Îşi fãcuse picioare pentru a se plimba pe întinderile pe care le nãscuse. Era prima oarã când el se amesteca pe sine în creaţia sa. Şi hotãrî sã denumeascã toate lucrurile care izvorâserã din gândurile sale. Numai cã, de la o vreme, începuse sã îl frãmânte un alt gând. A creat atâtea lucruri, iar din interacţiunea lor au reieşit altele, noi. Existau atâtea lucruri, unele pentru altele şi unele din altele dar el era unul singur.

Se concentra, acum, încercând sã creeze un altul ca şi el. Dar nu aparu nimic. Se concentrã iarãşi. Nicio schimbare. Încerca sã modeleze, din diferitele corpuri pe care le avea la îndemână, ceva asemãnãtor sieşi. Clãdea un corp; acesta se plimba de colo-colo însã la primul contact cu un alt corp, se dezintegra. Se gândea cã poate îi trebuie şi lui luminã. Prinse şapte aştri şi în jurul lor clãdeşte un alt corp. Dar cãldura emanată distruge repede fragilul înveliş. Încercã fel şi fel de metode dar, mereu, corpul se destrăma. În urma lui rãmânea doar praf. Praf, care, de îndatã lua altã formã. Strãbãtea astfel, singur, nemãrginitele întinderi pe care le crease şi le umpluse cu gândurile sale. Se concentrã tot mai mult asupra unui singur gând.

Oare exista ceva mai mult decât tot ceea ce crease şi reprezenta el? Ceva infinit superior lui şi creaţiei sale? Se întreba cum s-ar fi manifestat un astfel de lucru, dacã el însuşi era capabil de atâtea lucruri. Atunci a început sã devinã curios. Nu mai fusese curios pânã atunci şi îi plãcea această provocare.

Îşi lãrgi sinele atât de mult încât cuprindea dintr-o privire tot ceea ce crease însã tot nu putea cuprinde cu braţele sau cu gândul, spaţiul în care se desfãşura. Alergã la nesfârşit dar nu ajunse nicãieri. Se hotãrî sã creeze alte lucruri, care sã umple pânã la refuz spaţiul. Se gândea necontenit la fel şi fel de forme şi simboluri pe care le amesteca, le schimba, le preschimba iar apoi le modela şi le denumea. Crease în neştire, zãmislise legiuni de corpuri şi de obiecte şi de forme şi de simboluri, care la rândul lor au generat alte mii şi mii de legiuni. Însã nu sesiza nimic diferit în jurul sãu. Avea aceeaşi senzaţie de întindere nemãrginită.

Ceva, totuşi, se schimbase. În sinea lui. Începuse sã oboseascã. Nu mai gãsea aceeaşi satisfacţie în creaţie. Îl obosea să vadă întruna şi întruna numai extensii de-ale sale. Se gândea sã încerce ceva diferit. Dar nu ştia ce. Nu îi venea nimic în minte. O eternitate a stat aşa, prins în letargie. Nu crea nimic, însã, puţin cîte puţin, raţiunea îşi fãcuse simţitã prezenţa. Iar în decursul unui eon o exersase pânã la gradul de ars immortalis. Cu ajutorul raţiunii despicase absolut tot ceea ce crease pânã atunci pentru a descoperi esenţa lucrurilor, acel ceva ce îi scãpase. Dupã milenii întregi raţiona cã nu a ajuns nicãieri, însã cunoştea absolut toate procesele prin care corpurile au prins formă prin gândul sãu şi se metamorfozaseră în nenumãrate altele. Cunoştea cu meticulozitate fiecare particulã divizibilă şi indivizibilă din întreaga sa creaţie. Dar esenţa tot îi scăpa. Credea cã trecuse de ea, credea cã intrase prea adânc…

La un moment dat, se gândi sã îşi disece corpul. Gândit şi fãcut! Ieşi în afara sa, şi îl sfãrâmă fãrã efort în mii şi mii de bucãţele - lumina se disipase, între timp. În urma sa, rãmîneau pe pãmânt doar vestigiile unui mãreţ lãcaş. Acum era ca la început… o conştiinţã, plus raţiune. Nu îi convenea forma abstractã în care se afla, şi îşi creă un alt corp, pe care îl ocupă de-a întregul. Acum era un alt fel de entitate, diferită faţă de cea dinainte. Presimţea acest lucru.
Era nemulţumit de sine şi nu îi plãcea această senzaţie. Cãuta cu raţiunea sã înţeleagã ceea ce se întâmplase cu el. Hotãrî sã îşi disece sinele abstract. A cãutat o modalitate prin care sã facã asta, dar consecinţele actului său îi apăreau atât de nepătruns, încât se hotărî să renunţe la aceasta idee. A petrecut o altă întindere inimaginabilă de timp în consideraţii filozofice asupra situaţiei sale. Pe mãsurã ce clipele treceau, devenea din ce în ce mai nemulţumit, din ce în ce mai confuz. Presimţea cã i se apropie sfârşitul dar nu înţelegea cum de ar fi fost posibil aşa ceva. Nu exista nimic care ar fi putut sã îi facã rãu, în afară de el însuşi. Şi nu ar fi lãsat niciodată sã se întâmple aşa ceva.

Încercã dupã un timp sã contempleze asupra ideii de nonexistenţã a sinelui sãu. Nu reuşea nici asta cãci numai simplul gând ar fi însemnat sã îşi anuleze propria existenţă. Iar aşa ceva era de neacceptat. Devenea din ce în ce mai neliniştit astfel că adună toatã creaţia la picioarele sale şi analiză pe fiecare în parte. Unde greşise? A umplut cât a putut, vidul… ce îi mai rãmânea de fãcut?
Pe măsură ce timpul trecea, începea sã mocneascã un alt sentiment în sinele sãu. Unul nou, dar teribil... furia. Simţea că muncise în van, cã irosise timpul fãrã un rost anume iar privind diferitele creaturi care orbecăiau fără ţintă, furia i se înteţea, alimentatã de nelinişti. Stãtea şi contempla asupra fiecărui corp, asupra fiecărui simbol. Pe toate le diseca cu raţiunea, dar nu descoperea nimic. Furia creştea în clocotind în el.
Ajunse într-un final la una din replicile sale, tentativã eşuată de a crea unul asemănător sieşi. Aceasta stãtea cuminte, rezematã de o stâncã. Peste puţin timp avea sã se sfãrâme, căci ăsta era destinul replicilor sale. Iar din praful rezultat se năştea o altă replică, care suferea acelaşi destin. Se îndreptã molcom cãtre cel rezemat de stîncă şi se aşezã lîngă el, contemplându-l. Avatarul său, cel fad, se întoarse şi îl atinse… prefãcându-se pe loc în praf. Întâmplarea asta, nu înţelegea nici el de ce, îl înfuriase foarte tare.

Adună de îndată toate replicile la un loc şi le zdrobi fãrã prea mult efort. Îi fãcea plãcere. Nu mai trăise acest simţământ şi nu simţea remuşcări în privinţa asta. Adună apoi câteva simboluri şi le frãmântă laolaltã. Plămădi un alt eu de-al sãu, pe care îl distruse fără a sta pe gânduri. Îi plăcea această nouă situaţie.
Distruse în neştire tot ceea ce crease de-a lungul multor întinderi nemãsurate de timp. Şi îi fãcea plãcere. În jurul sãu totul se transforma în praf, dar nu mai renãştea nimic, nu se mai preschimba nimic. În curând era înconjurat de vaste întinderi deşertice. Vântul pe care îl crease pentru a-i curăţa de praf mâinile creatoare, acum crea dune de nisip. El, mãreţul creator, era, preţ o clipã, invidios pe propria sa creaţie cã putea crea asemenea forme maiestuoase. El nu se mai simţea în stare, nu mai vroia sã creeze, ci doar sã distrugã. Asta era pasiunea lui acum.
Raţiunea nu îl mai ajuta, nu mai avea ce sã disece. Alerga şi scotocea peste tot. Nu mai gãsea nimic de distrus. Totul, în jurul sãu, era o vastă întindere deşertică. Asta şi aştrii luminoşi. I se pãrea cã şi aceia s-au mai stins.

Rotindu-şi privirea asupra nesfârşitelor întinderi unduitoare şi prăfuite avu impresia cã vede ceva în depãrtare. Se îndreaptã încet, dar lacom către punctul de interes. Apropiindu-se ceremonios, realizã cã descoperise punctul luminos, al cărui înţeles îl eludase dintotdeauna. Îl cuprinse o bucurie fãrã margini… dar pãtatã de puţin sadism ascuns.
Îl gãsi pe jumãtate îngropat în nisip. Îl ridicã şi îl ţinu în palmã, era cãlduţ. Observã cã propriul sãu corp era întunecat în comparaţie cu punctul luminos. Iar odatã cu asta, îl cuprinse realizarea cã nu işi mai putea părăsi corpul. Nu se mai putea desprinde de el. Se simţea captiv iar asta îl înfuria şi mai tare. Raţiunea sa depăşise pragul de artă şi înarmat cu ea începe sã sondeze cu încredere punctul luminos. Dar de data asta lumina sa pură îl orbi. Nu îi mai putea suporta strãlucirea, şi cazu la pãmânt, îndurerat. Se afla iarãşi înconjurat de vid... dar acum îi era captiv, nu avea unde sã fugã, era prizonierul propriei sale creaţii, pe care nu o mai putea distruge. Într-un final se linişti în nemişcare.

Vântul îşi facea treaba liniştit, mutând dunele când aici, când colo, acoperind mãreţul creator, puţin câte puţin. Trezit dintr-un somn adânc, se ridică şi încearcã sã se mişte. Îşi aducs aminte, vag, de libertatea de odinioarã. Acum era orb, obosit şi încarcerat. Cotrobãi aşa, în neştire, multã vreme. Ar fi dorit sã se izbeascã de ceva, de orice. Dar nu mai rãmãsese nimic. Mergea fără direcţie, reluând, în memorie, tot ceea ce se întâmplase, calculând, plin de regret, toate gesturile şi gândurile pe care le avusese. Era încã furios...dar pe sine. Singur a ajuns acolo. Nu mai avea ce sã învinuiascã decât pe sine.

Se opri din mers, în cele din urmă. Stãtea culcat, pe nisipul rece. Nu mai simţea cãldura aştrilor de multã vreme. Probabil se stinseserã şi ei. Îşi aminti cum, odinioarã, orice gând al sãu se materializa. Îi era ciudã pe sine, şi în acelaşi timp se compătimea. Renunţã, în cele din urmã, la astfel de gânduri... În timp, vântul mişcase dunele de nisip încoace şi încolo la nesfârşit. Pânã când, el, dispãruse aproape de tot, sub nisip. În urma frigului corpul său măreţ împietrise iar el nici nu băgase de seamă. Semãna cu un vestigiu al unei civilizaţii demult apuse, pe care nisipul îl înghiţise încetul cu încetul.


Prin negura timpului şi a spaţiului... vântul muta nisipul, şi odatã cu el punctul de luminã, o eternitate întreagă, prin vastele întinderi fãrã de sfârşit. La un moment dat punctul luminos, în mişcarea sa ciclică, asemenea samsarei, prin marea de nisip, se opri. Dãduse peste un corp împietrit, din vremuri imemoriale. Înãuntrul sãu, dormita adânc, o conştiinţã.

Lângã unica sursã de cãldura din acel plan existenţial, relicva se încãlzi treptat. Cãldura strãpunse învelişul adamantin şi ajunse pânã la conştiinţã. Aceasta, învãluitã în cãldură, se dezmorţi cu greu. Dupã atâta timp uitase până şi cine sau ce era. Amintirile îi reveneau încet şi dureros, susţinute de cãldura ce îl înconjura. Se simţea odihnit, împăcat. Îşi recăpătă o oarecare senzaţie de mobilitate şi dintr-o sforţare, ce pãru a dura o eternitate, reveni la suprafaţa pãmântului. Ţinea în palmã, punctul luminos. Îi era foarte drag, acum.

Era încã slãbit, iar frigul era greu de îndurat. Stătea ghemuit şi ţinea punctul aproape de el ca şi cum ar fi fost cel mai preţios lucru. Retrãia vaste întinderi de timp, începând cu ultimele amintiri, încercând sã ajungã cât mai adânc în memoria sa greoaie. Odată cu amintirile venea şi resemnarea, căci era împăcat cu soarta sa, şi simţea cã, în curând, îşi va încheia existenţa. Vroia sã îşi aminteascã totul, şi mãcar pentru o singură datã, sã retrãiascã magia şi puterea vieţii sale de odinioară.

Ghemuit şi înfrigurat, îşi numãrã amintirile. Acel punct luminos îi era şi mai drag. Regreta faptul cã nu a înţeles niciodatã însemnãtatea sa, nici mãcar acum. Dupã atâtea întinderi de timp regretul acesta era singurul sentiment care îl mai încerca. Era un regret sincer izvorât din adâncul sãu. Ţinea punctul în palme şi deşi nu îl mai vedea îşi aducea aminte de strãlucirea lui din vremuri uitate de timp. I se pãrea ciudat că, deşi atâta vreme se scursese, nu mai rãmãsese decât el – conştiinţa întrupată – şi punctul luminos.

Exact în momentul în care gândul acesta lua formă, îşi aduse aminte, cã odatã, demult, tare demult, a emis un gând timid cãtre punct din palma sa iar acesta crescuse puţin. O razã de speranţã pătrunse în mormântul său, deşi nu înţelegea de unde venea acest impuls. Încercă sã emitã un gând cãtre punctul luminos dar nu reuşi cãci simţi greutatea închisorii sale. S-ar fi dat bãtut, s-ar fi predat în linişte somnului etern şi liniştitor dar speranţa prinse a vieţui în sinea sa. Era ca o luminã, dar dureros de slabã. Se concentrã asupra speranţei, iar aceasta crescu încet, foarte încet... dar sigur. Se concentã din rãsputeri, dar îi era tare greu, carcasa rigidă îl apăsa.

În cele din urmă ajunse la o decizie, de rezultatul căreia nu era sigur. Astfel ridicã punctul luminos la nivelul buzelor sale vineţii şi îl înghiţi. Nu ştia ce va însemna acest gest, nu bănuia implicaţiile sale. Spre surprinderea sa, însă, odatã ajuns în sinele sãu, punctul luminos se contopi cu speranţa. Iar aceasta arse şi mai puternică. Înflãcãrat de aceastã nouã forţã, îşi concentrã, cu toatã energia rãmasã, toate gândurile şi simţirile, amintirile şi trãirile, cãtre acel punct din interior său. Putea foarte bine sã însemne sfârşitul conştiinţei sale dar chiar şi aşa, ar fi fost o eliberare. În orice caz... faptul era consumat.

Ceva nesperat se întâmplă... Punctul luminos începu să crească, şi tot creştea în continuare. Crescu atât de mult încât la un moment dat corpul pietros şi vânãt a fost ars în întregime de cãldura degajatã. El – conştiinţă – se abandonase complet în voia luminii. Raţiunea pierise demult, nici nu işi amintea când. Reuşise sã se elibereze iar acum era din nou luminos şi plin de cãldurã. Acum înţelegea cã lumina aceasta provenea din altă parte, de la conştiinţe mult superioare sieşi. Era din ce în ce mai încântat pe mãsurã ce se inunda şi se contopea, în acelaşi timp cu acea luminã feerică şi purã.

Lumina creştea în continuare, acoperind întinderile de nisip, reclădind tot ceea ce el distrusese şi în acelaşi timp însufleţind toate corpurile, simbolurile şi elementele. El înţelese în sfârşit, că acea sursă de lumină, neînsemnat de mică era ceea ce cãutase dintotdeauna şi a fost mereu în preajma sa. A zâmbit în sinea lui şi s-a contopit pe de-a întregul cu lumina.


***
Tânãrul nostru stãtea întins pe iarba verde, plinã de rouã. Se trezi încet şi complet odihnit, cum nu mai fusese de multã vreme. Razele soarelui îl gâdilau discret. Pesemne cã obosoeala îl doborâse, şi, cândva în timpul nopţii, adormise. Visul îi era încã proaspãt, în minte. Nici nu avea cum să îl uite, căci comporta multe înţelesuri ascunse, numai de el ştiute, deşi nu era, deocamdată, conştient de ele.

Se uită înspre ramura copacului dar Omida era deja un Iniţiat, avea sã ducã o viaţã scurtã, dar realizase o rotaţie completã şi îi lãsase şi un cadou. Întinse mâna cãtre coconul deschis şi scoate cele câteva fire de mãtase din el. Le băgã în buzunar cu grijã şi plecã îngândurat spre casã. Pe drum se adâncise în reflecţii, însă avea altă privire, altă purtare decît de obicei.

Ajunse pe poteca îngustă ce duce către casa sa, parcă mai frumoasă, mai colorată acum decât ultima oară când a văzut-o. De fapt, toate plantele, toţi copacii, toate florile, păsările, pietrele din drumul său sunt mai colorate şi mai pline de viaţă. Nu era foarte sigur de unde şi cum survenise această schimbare, însă o voce din interiorul său îl linişti, iar acest lucru îi conferi o stare de bine şi o voiciune cum de mult nu mai încercase.

Intrã în camera sa, fără întârziere, ridicã tomul de pe jos şi se aşezã hotărât în fotoliul său preferat. Număra, cu privirea aruncată pe fereastră, către ceruri, picăturile sufletului său...

ISSA