Visul dragonului

Eram biolog pe o nava de cercetare. Cutreieram spaţiul în căutarea unor planete cu condiţii favorabile vieţii. La un moment dat, am întâlnit o navă cosmică cu învelişul de natură organică. La o prima scanare, instrumentele noastre au detectat sisteme de întreţinere a vieţii, camere de locuit şi multe alte compartimente care nu înţelegeam la ce folosesc. Provocarea era mult prea mare ca să putem ignora acea navă. Am fost aleasă împreună cu câţiva colegi să cercetăm noua navă, nu pentru că eram mai deşteaptă decât alţii, ci din cauza specializării mele în xenologie şi a inconştienţei cu care îmi asumam riscuri inutile.
Nu mi-era frică, noua navă era inertă, plutea în derivă, deşi avea o sursă de energie de clasă M. În mod categoric, nu era o navă rapidă, mai degrabă una de transport de pasageri. Trebuia să verificăm de ce nu este locuită¸ce viruşi sau microbi au distrus populaţia ei. Poate găseam ceva în arhivele navei, care să ne îndrume. Era muncă de rutină şi necesita timp. Studiasem destule microorganisme ca să mă mai impresioneze. Singurul motiv pentru care acceptasem noua misiune a fost învelişul cornos al navei, acela merita cu adevărat studiat. Aş fi vrut să cunosc civilizaţia care a creat astfel de nave şi să le înţeleg logica, motivaţia pentru care au făcut astfel de aberaţii. Nu avea nici o noimă, dar un motiv trebuia să fie, iar eu voiam să-l descoper. Aceasta urma să fie misiunea mea, să descoper adevărata cauză a acestei anomalii. Colegii mei nu îmi împărtăşeau nici dilema, nici importanţa pe care eu o alocam navei.
Echipajul era mic, dar suficient de mare pentru un trai decent. Nava noastră de cercetare s-a îndepărtat iar noi am rămas singuri, pe nava aceasta complet necunoscută. Camerele erau neobişnuite pentru noi, nu aveau facilităţile cu care ne obişnuisem, iar asta frustra pe mulţi din echipaj. La ce se aşteptau însă de la o navă necunoscută? Ignoram inconvenientele. Am intrat în costum şi am ieşit în spaţiu, să studiez nava din exterior. O altă navetă s-a apropiat şi pasagerii au intrat în navă. În sfârşit, poate au ajuns unii din aliaţi, iar acum aveam personal calificat auxiliar, poate îmi găseam şi eu ajutoare, să studiem nava şi să putem schimba opinii constructive. M-am grăbit să mă întorc în navă.
Priveliştea a fost dezolantă. De cum am intrat, m-au aşteptat oameni cu arme. Noi nu aveam nici o armă! Ne ameninţau! Puteau discuta civilizat, de ce trebuiau să ameninţe? Nu înţelegeam ce se întâmplă. Colegii mei erau frustraţi; unul dintre ei era rănit şi nu îndrăzneau să îşi arate furia, dar eu vedeam tensiunea lor. Indiferent care au fost grozăviile suportate de ei, eu nu le-am văzut şi eram calmă. Comportamentul colegilor era ilogic şi inutil; rezistenţa lor ar fi putut determina noi victime, ceea ce nu era de dorit. Am început să discut cu bărbatul nou şi mai mic decât ceilalţi ocupanţi. El era şeful lor şi insista să fie numit „A.”. Ce nume mai era şi ăsta?! Nu-şi declara nici specializarea, nici numele complet. Nu înţelegeam ce voia, de ce insista să fie conducător. Ce sens avea toată nebunia lui? În societatea noastră aveam oameni pregătiţi să depisteze anomaliile, le repartizau sectoarelor pertinente şi ne ofeream voluntari pentru rezolvarea problemei. Ce însemna chestia asta cu condusul şi de ce trebuiau să asculte toţi de un singur om? Ceilalţi nu puteau să gândească? Noile limitări erau într-adevăr frustrante! Individul ăsta nici măcar nu ştia ce era necesar de făcut! Am încercat să discut cu el, să-l conving să le dea libertate colegilor mei să-şi facă meseria, dar mă loveam de un zid de incompetenţă şi nebunie. Cum să asculte oamenii mei de un om atât de incapabil şi de ilogic?!
Ne-au ţinut închişi în câteva camere. Nu se justifica această lipsă de judecată şi pierdere de timp. La un moment dat, oamenii înarmaţi au început să urle şi să se agite. A. era foarte nervos. M-a chemat pe mine, pentru că avusem tupeul să-l înfrunt şi „aveam curaj”. Ce era aia?! O nouă navă se apropia, seacă şi utilitară, cu arme la vedere. Trebuia să studiez intenţiile celor de pe nava nou venită. M-au lăsat cu o navetă pe navă şi au plecat, urmând să se întoarcă după mine într-o perioadă de timp prestabilită. Am coborât şi am avut intuiţia să mă ascund de pasagerii noii nave. Erau înarmaţi, la fel ca oamenii lui A. Nu doream să cunosc alţi nebuni ca el. Îi auzeam vorbind între ei şi anunţurile prin intercom. Căutau intruşii de pe navă şi aveau ordin să ucidă. Mi s-a făcut frică, nu aveam unde să mă ascund. Am găsit o trapă, am inceput să mă mişc prin structurile utilitare ale navei, iar ei mă urmăreau. De ce nu mi-a lăsat A. un mijloc de comunicaţie? Aflasem ce voiau pasagerii acestei nave şi eram îngrozită de frică. Urmau să ne distrugă nava! Iar eu aveam credinţa că nava era vie, era singura concluzie logică, iar organismele vii nu le ucideam dacă nu constituiau o ameninţare evidentă la adresa societăţii. Era imperios să mă întorc înapoi. Am incercat să caut navete, dar nu le găseam şi nici nu aş fi ştiut ce ar fi făcut A. dacă aş fi ajuns cu una dintre ele înapoi la navă. Probabil ar fi distrus-o, doar atât părea să fie capabil să înţeleagă. M-am ascuns ca un animal speriat şi am reuşit să ajung la punctul de întâlnire la timp. Eram îngrozită.
A. nu părea prea impresionat. Se pare că se aştepta la această situaţie şi era nervos. Nu avea suficient personal şi începuse să ne ameninţe ca să facem diferite treburi, în timp ce oamenii lui nu făceau nimic, decât ne ameninţau cu armele. Era normal ca ceilalţi colegi să îşi dorească să scape de ei; erau ca o molimă conştientă. Nu am fi vrut o astfel de molimă să ne ocupe şi planetele noastre. Era clar că trebuia studiată această ameninţare, iar acesta era domeniul meu. Am continuat să discut cu A. Într-un final, a fost de acord să îmi lase colegii să facă un minim de treburi care să ne asigure comfortul şi să studiem în continuare nava. Comportamentul lui A. era în continuare ilogic. Mă ţinea sub ochii lui şi zicea că eu reprezint ameninţarea. Colegii descoperiseră mecanismele de propulsie ale navei şi am reuşit să ne depărtăm de nava cealaltă şi pasagerii ei atinşi de aceaşi nebunie ca şi A. şi oamenii lui. Aceasta l-a mulţumit pe A. şi ne-a lăsat un grad mai mare de libertate. Ne puteam mişca în voie, cu excepţia unor sectoare, ca cel al propulsiei, unde nu puteam intra decât însoţiţi de oamenii înarmaţi. Trebuia să discut cu A. pentru fiecare din necesităţile zilnice, iar A. nu voia să înţeleagă decât de puţine ori. Mecanismele trebuiau întreţinute pentru a fi în stare de funcţionare! Am fi riscat să plutim în derivă, la fel cum găsisem nava la început. A. credea că îl mint şi că nava era de fapt a noastră...
La un moment dat, unul dintre oamenii înarmaţi a lui A. a intrat urlând. A. era furios; undeva în sectorul D major era o scurgere de energie imensă şi îi învinuia pe colegii mei. M-a trimis să rezolv problema şi să întrerup consumatorii. Îi era frică că nu vom mai putea naviga, datorită consumului mare de energie din sectorul D major. Mă supărasem şi eu. Cum de au fost atât de inconştienţi ceilalţi şi l-au provocat pe A.? Acum, alţi colegi erau închişi şi ameninţaţi cu moartea de către A.! De ce au fost atât de iresponsabili?!
Am depistat camera cu pricina cu ajutorul mecanismelor de control ale navei şi m-am îndreptat într-acolo. În mijlocul camerei are o fiinţă ciudată, ce părea să doarmă. Câteva dintre colegele mele erau acolo şi în camerele auxiliare acesteia. Făceau curat, amenajau locul, găteau; le tot spuneam să întrerupă, să închidă aparatele pe care le foloseau, dar refuzau să mă asculte. Nimic din ce utilizau ele nu sugera pierderea aceea imensă de energie. Şi ce era creatura aceea din mijlocul încăperii?!
O ignorau pentru că era paşnică. Discutaseră cu ea şi descoperiseră că făcea parte din navă, fiind susţinătorul conştiinţei navei. Trebuia să fiu mulţumită că teoriile mele se verificau, iar creatura din mijloc nu avea mare importanţă pentru ele: trăia ca să asigure condiţii suficiente de trai pasagerilor navei. M-am supărat şi mai mult. Nu era suficient că A. era furios şi ameninţa să ne ucidă colegii, acum mai găsisem o forma nouă de viaţă şi era ignorată total, acceptată doar ca să slujească. În mod evident, nebunia lui A. îmi atinsese şi colegele. Am folosit aparatura de comunicaţie şi i-am explicat lui A. situaţia. Credea că sunt eu nebună, susţinând că nava era vie; eu mă aşteptasem la o astfel de descoperire din momentul în care mă oferisem printre voluntarii desemnaţi să studieze nava. Totuşi, A. a fost de acord să mă lase să studiez acea creatură şi să verific dacă noua creatură era cauza pierderii de energie în acel sector. În fond, aceasta era singura concluzie logică.
Mi-am îndreptat atenţia asupra creaturii şi m-am dus lângă ea. Avea un corp lung şi gros cât corpul unui om, acoperit cu ceva aparent pufos, cu capul mare si asemănător unei reptile, iar o parte din el părea să se piardă în podeaua navei; erau într-un fel de simbioză, la cum se vedea la o primă impresie. A început să se mişte. Colegele îmi spuneau să o ating dacă vreau să comunic cu ea. M-am dus la ea si am început să o ating. Era un dragon tânăr, despărţit de familia lui; fugise din altă galaxie urmărit de indivizi cu gândirea asemănătoare lui A., în cochilia lui şi ajutase pasagerii pe care-i avuse. Se mai întâlnise cu nave similare celei de care fugisem noi, aşa îşi pierduse pasagerii şi a fugit iar, apoi a rămas în letargie, în aşteptare de noi pasageri care să nebeficieze de serviciile lui. Până acum, toţi se folosiseră de el! Era o cruzime! Nimănui nu îi păsase cu adevărat de el, nu se gândise la nevoile lui. Pe măsură ce discutam telepatic cu el, prin acea atingere, căci aşa ştia el să comunice, transmiţând iformaţia la nivel celular, am observat cum dragonul începe să lumineze. Devenea din ce în ce mai frumos, dar aparatura de verificare îmi arăta cum consumul de energie atingea cote alarmante. Nava era o extensie a lui, creată ca o favoare pentru pasageri, în semn de bunăvoinţă! El voia să comunice cu noi, dar nu-l înţelesese nimeni şi a aşteptat momentul în care omenirea ar fi fost pregătită pentru unul ca el.
L-am îmbrăţişat atunci. Voiam doar să-l înţeleg şi să-i înlătur chinul atâtor veacuri petrecute în derivă într-o galaxie străină şi răuvoitoare lui. Am început să-l mângâi şi să-l strâng în braţe şi să-i mulţumesc pentru bunăvoinţa şi ajutorul lui. Aş fi vrut să îl pot ajuta şi eu, să îl răsplătesc pentru toate câte a făcut pănâ atunci. El a început să îşi înlăture barierele autoimpuse, iar mie mi-a plăcut afecţiunea pe care mi-o transmitea el. Am început să-l iubesc şi ştiam că primesc acelaşi sentiment înapoi de la el. Mă simţeam ocrotită şi în acelaşi timp voiam să îl ocrotesc şi eu pe el. Ne acceptam reciproc şi asta ne umplea de pace. Am inceput să văd prin ochii lui...
A. era furios, nava de care fugisem de ajunse din urmă, iar eu pierdeam vremea în sectorul D major şi nu opream scurgerea de energie. La un moment dat, pereţii navei au început să se mişte, iar el s-a îngrozit: acum auzea şi el nava. Pereţii navei au inghiţit toţi pasagerii, lipindu-se de pielea lor şi modificându-le imperceptibil structura genetică, pentru a optimiza corpurile lor cu condiţiile de viaţă de pe planeta spre care ne îndreptam în viteză şi ascunzând în celulele lor frânturi din propria-i conştiinţă. Dragonul le oferise şi un perete translucid, de la bust în sus, cât şi mecanismele de comunicaţii. Dragonul se îndrepta cu toată viteza cu care putea el să se mişte înspre planetă. Nava străină ne ajungea din urmă şi a tras în noi cu toate armele. Nava noastră a explodat în bucăţi, iar noi ne îndreptam în capsulele nou construite spre suprafaţa planetei. Dragonul ne făcuse indestructibili!
Pe măsură ce coboram spre Pământ şi admiram copacii înalţi şi verzi, îmi auzeam colegii vociferând. Erau nemulţumiţi de situaţie, unul dintre ei, pe care-l vedeam prin peretele translucid, devenise aproape negru la piele; însă eu eram singura care a înţeles sacrificiul iubitului meu dragon. Aveam o nouă viaţă! Şi pentru asta, îl iubeam şi mai mult şi ştiam că nu-l voi uita niciodată. Încă mai port în suflet amintirea şi iubirea lui.