Mirajul spiritualităţii

Mirajul spiritualităţii

În urmă cu 15 ani am fost la mănăstirea Sihăstria. La un moment dat, am văzut o mulţime de oameni adunaţi într-un loc, de parcă s-ar fi dat ceva gratis. Şi chiar aşa şi era: un călugăr bătrân vorbea deschis cu oamenii şi le dădea din cunoaşterea lui: adevărul!
Am stat şi am ascultat vrăjită cuvintele lui, care m-au făcut să înţeleg viaţa cu alţi ochi decât până atunci. Ce ne spunea acest călugăr? Ne vorbea despre curajul de-a fi om, ne spunea că adevărata încercare este pentru omul obişnuit, nu pentru călugăr. Un călugăr se izolează de lume, trăieşte liniştit în meditaţie şi rugăciune, departe de tentaţii şi mari responsabilităţi, departe de nevoile unei vieţi normale. În viaţa reală eşti forţat să faci compromisuri, chiar dacă nu vrei, în viaţa reală trebuie să te adaptezi condiţiilor de mediu… Călugării nu au copii de crescut, nici salarii insuficiente şi probleme cu duiumul, ca marea majoritate a românilor, nu sunt obligaţi să trăiască cu disperarea omului de rând care nu are ce să pună pe masă de sărbători sau bani pentru educaţia copiilor, pentru computerele atât de necesare în ziua de azi pentru a avea un “viitor”, ca să nu mai spunem că unii doar visează la un concediu, la o vacanţă, la oamenii de rând care nu-şi permit luxul de a se odihni a şaptea zi, pentru că au treabă de făcut şi nu se pot îngriji nici măcar minimul necesar pentru organismul şi sufletul lor… Ştiu, destui m-ar contrazice, că nu-i chiar aşa, că ei o duc mai bine… Cum se zice? Cel bogat nu înţelege celui sărac; dacă eu am şi eu pot, tu de ce nu?! E uşor să arunci cu piatra, când ai de unde s-o iei şi victima nevinovată şi deja la pământ de la atâtea alte lovituri în care să arunci…
Multă lume aleargă după mirajul spiritualităţii, de mii de ani. Se izolează, flămânzesc – pentru că reţetele acestea au funcţionat pentru alţii, şi multe altele, care de care mai ciudate şi mai exotice, orice în afara normalului. Oh, desigur, şi pe mine m-a prins flama la un moment dat! Voiam să mă călugăresc, ca să scap de probleme, de răutatea lumii acesteia, să fiu mai aproape de Dumnezeu şi să-mi găsesc astfel pacea şi liniştea sufletească, căci pe acestea le căutam mai mult… Era chiar simplu, faci câteva mici compromisuri neimportante şi realizabile şi intri în sistemul religios existent, fără să mai înduri grija zilei de mâine, de unde să scoţi haine şi mâncare şi bani şi… iar apoi poate să-ţi fugă mintea oriunde vrei, căci gândul e liber… Dar nu izolarea şi lipsa stresului te apropie de Dumnezeu, la fel cum nici nu te depărtează. E o cale, dar nu unica şi nu este general valabilă, altfel toţi oamenii ar fi acum câte un Buddha sau Iisus. Deci, de ce nu sunt?! Răspunsul este evident: pentru că nu pot! Pentru că nu înţeleg un fapt evident: nici Buddha, nici Iisus nu au rămas izolaţi în meditaţie, post si rugăciune! Ei nu s-au pierdut pe traseu, ca atâţia alţii, fermecaţi de mirajul spiritualităţii! Pentru că puterea spiritului lor era mare – ăsta e răspunsul care vi se tot oferă!
Dar ce înseamnă această putere a spiritului?! Ce înseamnă să fii mare din punct de vedere spiritual? Vă voi spune părerea mea personală şi, repet, e părerea mea personală, e dreptul meu la gândire şi liber arbitru.
Să ai putere înseamnă să fii tu însuţi, aşa cum simţi tu că ai dori să fii, aşa cum tânjeşte sufletul tău, indiferent de presiunea exercitată de alţii asupra ta prin educaţie, tradiţii etc., făcând abstracţie de instinctele primare mult exacerbate de moda unei perioade sau alta… Să fii puternic înseamnă să poţi spune ceea ce gândeşti a fi adevărul sau dreptatea, aşa cum poţi tu să le vezi, dar nu numai atât! Înseamnă să te poţi abţine şi să pleci fără nici un fel de resentimente atunci când părerile tale pot să scuture mica lume a celui cu care comunici atunci când acesta nu mai poate controla dezechilibrele create de tine…
Să fii puternic nu înseamnă să nu ai sentimente, ci să le controlezi, la fel cum să ai curaj nu înseamnă să ai frică, ci să o depăşeşti, lipsa fricii fiind semn de nebunie… Pentru că tocmai sentimentele sunt cele care pun maşinăria gândirii în mişcare şi ele sunt cele care îţi dau forţă ca să materializezi visele tale, să modifici bucăţica ta de univers după voinţa ta. Să fii puternic nu înseamnă să nu ai vise, sau să ai vise mici şi puţine, ci să ai tăria să le indeplineşti. Cu cât bucăţica ta de univers, cea cuprinsă de visele tale, devine mai mare, cu atât sunt mai evidente efectele puterii spiritului tău, nu-i aşa?!
Să fii puternic şi să evoluezi spiritual nu înseamnă să te detaşezi de lume şi să trăieşti într-un univers imaginat, în care tu esti cel mai tare din parcare. De prea multe ori, acestea sunt doar dovezi de slăbiciune, de laşitate şi de iresponsabilitate. (La fel cum e la moda acum divorţul: când te-ai căsătorit, ai făcut-o ameninţat, cu pistolul la cap?! Nu tu ai ales? Nu ai văzut persoana cu care te căsătoreşti? Ce vină are el/ea după aceea, că tu nu ştii de curu’ tău ce vrei de la viaţă şi fugi de responsabilităţi?! Că acum ţi se năzare că altceva e mai extraordinar şi mai fermecător?!)
Să fii puternic nu înseamnă să aduni iniţieri, în ideea că o să-ţi crească lumina spirituală şi că odată, în cine ştie ce viitor, o să arăţi tu ce-ţi poate pielea. Să fii puternic înseamnă să faci tot ce poţi mai bine cu ceea ce ai, nu să aduni “cunoaştere” pe care să n-o foloseşti, pe motiv că ai devenit prea preţios şi că numai tu ai dreptul la acea cunoaştere, că tu ţi-ai câştigat drepturile (ca un pechinez care e speriat că atentează careva la osciorul lui prăpădit), ci dimpotrivă, că poţi împărtăşi din cunoaşterea ta fără nici o limită impusă (de tine sau de alţii), fiind convins că vei avea ocazia să înţelegi şi să aduni oricând mai multă cunoaştere, căci e de unde şi are unde să încapă…
Să fii puternic nu înseamnă să te delimitezi, să-ţi faci ziduri şi cuşti care să însemneze cine şi cum eşti tu, ci dimpotrivă, înseamnă să înţelegi şi să accepţi faptul că eşti în continuă transformare, exact la fel ca restul universului din care faci parte şi de unde-ţi tragi puterea şi energia. Să fii puternic nu înseamnă să te urci pe un piedestal de unde să judeci şi să condamni pe cei din jur, împroşcându-ţi otrava şi mizeria, ci dimpotrivă, să poţi transforma aceste tentaţii negative şi să-i accepţi pe ceilalţi exact aşa limitaţi cum sunt ei, căci doar atât pot în acest moment… Deci, abia când vei avea curajul să fii cu adevărat tu, cel real şi nu imaginat după tiparele impuse de lumea din jur, abia atunci vei fi cu adevărat puternic şi vei lumina! Atunci va veni iar vremea miracolelor…